DUMINICA TUTUROR SFINŢILOR

Duminica Tuturor Sfinților și înțelesul Sfințeniei în Biserica Ortodoxă

În Duminica Tuturor Sfinților, Biserica își amintește și cinstește pe toți ucenicii și prietenii (cunoscuți și necunoscuți) ai lui Hristos – bărbați și femei, tineri și bătrâni, învățați și simpli, mireni și clerici, din lume sau din pustie – care, până la marginile lumii și în toate timpurile, L-au iubit, au propovăduit în numele Lui sau au dat mărturie pentru Unicul Mire al Bisericii, Domnul Iisus Hristos, fără a se cruța, în multe cazuri, nici măcar de jertfirea propriei vieți pentru El.

Diferența dintre un sfânt și un om bun

Biserica nu numește sfinți pe oamenii buni care îi ajută pe semenii lor și contribuie la alinarea durerii omenești universale. O astfel de viață de dăruire nu este un privilegiu exclusiv creștin. Pentru Biserică, sfânt este acel om care, trăindu-și credința în Hristos ca Dumnezeu cu seriozitate, nu doar că se pocăia, se spovedea, se împărtășea des și participa la slujbele Bisericii, ci a suferit treptat o transformare ontologică prin harul necreat al lui Dumnezeu, depășind nivelul unei vieți morale și ajungând la împărtășirea cu Dumnezeu și la îndumnezeire. Din revărsarea iubirii sale pentru Hristos, el dăruia, desigur, și fraților săi, pe care îi iubea ca pe sine însuși. Așadar, sfinții se remarcă prin iubirea lor față de Dumnezeul Treimic și prin rugăciunea interioară neîncetată către Iisus Hristos, și nu doar prin relații morale și bune cu ceilalți, care nu izvorăsc întotdeauna, în toate cazurile, dintr-o conștiință curată.

Nimeni nu devine sfânt de unul singur, ci doar participând la sfințenia lui Hristos.

În esență, numai Dumnezeu este Sfânt. „Unul este Sfânt, unul Domn, Iisus Hristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl”, cântăm la fiecare Liturghie duminicală. Credincioșii se sfințesc când se unesc cu harul lui Hristos și strălucesc ca icoane ale Lui. Să nu uităm ce poruncește Dumnezeu încă din Vechiul Testament: „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt”. Hristos afirmă clar că El este lumina lumii, iar împărtășindu-ne din această lumină necreată a Lui, ne sfințim și noi prin har, nu prin fire. Nu participăm la ființa lui Dumnezeu, ci la lucrările (energiile) Lui, și începând din această viață vom fi mereu sfințiți, trecând „din slavă în slavă”.

Sfinții îi conduc și pe alți oameni spre mântuire prin exemplul lor.

Aceasta este, am putea spune, „misiunea” sfinților. Mai întâi, Dumnezeu spune despre ei: „Pe cei ce Mă slăvesc, îi voi slăvi” (1 Regi 2:30). Adică pe cei care M-au slăvit pe pământ, îi voi slăvi nu doar aici, ci și în cer. Cum Îl slăvim pe Dumnezeu? Prin credință, nădejde, ascultare de poruncile Sale, păzind Decalogul în chip lăuntric și fără cârtire, arătând iubire practică față de ceilalți, renunțând la multe conforturi pentru cei în nevoie și străduindu-ne să nu ne abatem de la voia Lui. Acestea le dorește Dumnezeu de la noi și ni le arată viața sfinților. Mulți dintre ei au fost torturați și uciși pentru a nu-L tăgădui pe Hristos, îndemnându-ne și pe noi ca, dacă este nevoie, să alegem martiriul mai degrabă decât să negăm numele Lui.

Sfinții nu doar ne conduc spre Hristos, ci și mijlocesc pentru noi înaintea Lui.

Unii eterodocși neagă mijlocirea sfinților, însă aceasta este o interpretare greșită a Scripturilor. Cum ar fi posibil ca sfinții, care pe pământ se rugau lui Dumnezeu pentru mântuirea semenilor lor, să nu mai fie interesați și să nu mai se roage pentru noi acum, când sufletele lor se află în apropierea lui Dumnezeu? Aceasta nu ar fi logic. De altfel, când spunem „mijlocitori”, înțelegem că ei participă la mijlocirea Unicului Mijlocitor, care este, desigur, Hristos. Nu sunt mijlocitori autonomi sau independenți de El. Orașe întregi s-au mântuit prin rugăciunile sfinților (Ier. 5,1; Iezech. 22,30) – precum a făcut Avraam pentru Sodoma și Gomora (Fac. 18,23-33) și Moise pentru poporul lui Israel (Ieș. 32,9-14). Rugăciunile lor se înalță ca tămâia înaintea tronului lui Dumnezeu (Apoc. 5,8; 6,9-11) și se bucură pentru fiecare păcătos care se întoarce (Luca 15,7-10). Profetul Ilie, deși se afla în cer, a răspuns rugăminții ucenicului său Elisei și, prin puterea lui Dumnezeu, a despicat apele Iordanului (4 Regi 2,14). El s-a rugat și nu a plouat trei ani; apoi s-a rugat din nou și a venit ploaia (Iac. 5,17-18). De asemenea, arhiereul Onia și Ieremia, așa cum se păstrează în vedenia lui Iuda Macabeul, deși adormiți în Domnul, se rugau pentru toți iudeii și pentru sfântul oraș Ierusalim (2 Mac. 15,12-14). Oricum, „rugăciunea dreptului are multă putere și este lucrătoare” (Iac. 5,16). Iar sfinții sunt considerați cei mai buni prieteni ai noștri în cer, așa cum au fost și pe pământ. În acest sens sunt numiți mijlocitori și mijlocitori: pentru că ascultă rugăciunile noastre, se roagă pentru noi și mijlocesc ca Dumnezeu să-Și reverse mila asupra lumii, aflându-se, după plecarea din această viață, într-o stare mai bună, cu o prezență și îndrăzneală mai plenară înaintea lui Hristos.