Puterea rugăciunii

Rugăciunea ca comuniune a sufletului cu Dumnezeu, respirație duhovnicească și putere de transformare a omului

Rugăciunea este inima vieții duhovnicești. Fără ea, credința riscă să se limiteze la acceptarea intelectuală a unor dogme, la împlinirea exterioară a unor îndatoriri religioase sau la un ansamblu de reguli morale. Prin rugăciune însă, credința devine relație vie, întâlnire personală și comuniune a omului cu Dumnezeul Treimic.

Rugăciunea este mijlocul duhovnicesc prin care sufletul comunică cu Dumnezeu. Ea nu este doar o înșiruire de cuvinte rostite și nici o tehnică psihologică de concentrare asupra propriei persoane. Este mișcarea întregului om către Creatorul său. Este aducerea înaintea lui Dumnezeu a minții, a inimii, a voinței, a trupului, a durerii, a bucuriei, a păcatului și a nădejdii noastre.

Biserica Ortodoxă nu privește rugăciunea ca pe o îndatorire duhovnicească izolată, ci ca pe un mod de viață. Întreaga ei slujire este rugăciune. Sfânta Liturghie, Vecernia, Utrenia, Paraclisele, Acatistele, Psalmii, metaniile, rugăciunea dinaintea mesei, rugăciunea în vreme de boală și în ceasul morții alcătuiesc o chemare neîncetată ca omul să trăiască înaintea lui Dumnezeu.

Sfinții Părinți consideră rugăciunea respirația sufletului. După cum trupul nu poate trăi fără aer, tot astfel nici sufletul nu poate rămâne viu duhovnicește fără rugăciune. Dacă omul încetează să se roage, pierde treptat amintirea lui Dumnezeu, mintea i se împrăștie, inima i se împietrește, iar patimile dobândesc o putere tot mai mare.

1. Ce este rugăciunea?

Rugăciunea este, înainte de toate, relație. Este îndreptarea personală a omului către Dumnezeu, Care ne-a iubit mai întâi, ne-a creat, ne-a chemat, ne-a mântuit prin Hristos și ne sfințește prin Duhul Sfânt.

În rugăciune, omul nu Îl informează pe Dumnezeu despre lucruri pe care El nu le-ar cunoaște. Dumnezeu știe nevoile noastre înainte ca noi să I le cerem. Rugăciunea nu schimbă cunoașterea lui Dumnezeu, ci schimbă inima noastră. Ea ne face receptivi la har, vindecă autosuficiența, cultivă încrederea, adună mintea împrăștiată și ne ajută să ne predăm voia noastră voii lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur învață că adevărata rugăciune trebuie să izvorască „din adânc”, din inimă, și nu numai de pe buze. Nu este de ajuns sunetul glasului, dacă mintea rătăcește, iar inima rămâne nepăsătoare. Sfântul îl îndeamnă pe credincios să înalțe rugăciunea din adâncul ființei sale, asemenea Psalmistului care strigă către Dumnezeu „dintru adâncuri”.

Rugăciunea cuprinde:

Doxologia, atunci când omul Îl laudă pe Dumnezeu pentru ceea ce este El.

Mulțumirea, atunci când recunoaște darurile Sale.

Pocăința, atunci când își mărturisește greșelile și cere milă.

Cererea, atunci când Îi aduce lui Dumnezeu nevoile sale.

Mijlocirea pentru ceilalți, atunci când inima lui se lărgește și îi cuprinde pe cei vii, pe cei adormiți, pe prieteni și pe vrăjmași.

Prezența tăcută, atunci când omul stă înaintea lui Dumnezeu fără multe cuvinte, cu atenție, smerenie și iubire.

Rugăciunea nu înseamnă numai să-I vorbim lui Dumnezeu. Înseamnă și să-L ascultăm. Nu prin glasuri închipuite, ci prin studierea atentă a Sfintei Scripturi, participarea la cultul Bisericii, ascultarea de porunci, păstrarea unei conștiințe curate și dobândirea discernământului duhovnicesc.

2. Hristos ca model al rugăciunii

Domnul Iisus Hristos nu numai că a învățat despre rugăciune, ci El Însuși Se ruga. Se retrăgea în locuri pustii, Se ruga noaptea, Îi mulțumea Tatălui, Se ruga înaintea marilor momente ale lucrării Sale mântuitoare, Se ruga în Ghetsimani și pe Cruce.

Rugăciunea lui Hristos arată că rugăciunea nu este doar un refugiu în vreme de necaz. Ea este mod de comuniune și de iubire. Fiul trăiește în comuniune veșnică cu Tatăl, iar în firea Sa omenească arată ascultarea desăvârșită: „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”.

În Rugăciunea Domnească, Hristos ne învață întreaga teologie a rugăciunii. Începem cu „Tatăl nostru”, nu cu „eu”. Rugăciunea ne scoate din individualism. Cerem mai întâi să se sfințească numele lui Dumnezeu, să vină Împărăția Lui și să se facă voia Lui. Apoi cerem pâinea cea spre ființă, iertarea, apărarea de ispită și izbăvirea de cel rău.

Această ordine este importantă. Rugăciunea nu are ca centru împlinirea dorințelor noastre, ci Împărăția lui Dumnezeu. Nu Îi cerem lui Dumnezeu să urmeze voia noastră. Îi cerem să ne vindece voia, pentru ca ea să se unească cu voia Lui.

3. Cum trebuie să ne rugăm?

Cu credință

Rugăciunea are nevoie de credință, nu însă de credința că Dumnezeu va face în mod obligatoriu ceea ce cerem, ci de credința că ne ascultă, ne iubește și știe ce ne este cu adevărat de folos.

Adevărata credință spune: „Doamne, Îți cer acest lucru, dar mă încred mai mult în înțelepciunea Ta decât în propria mea judecată”. Ea nu Îl transformă pe Dumnezeu într-un slujitor al planurilor noastre.

Cu smerenie

Dumnezeu primește rugăciunea inimii smerite. Vameșul nu a spus multe. A rostit: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Rugăciunea lui a fost primită pentru că nu cuprindea autoîndreptățire.

Smerenia înseamnă să mă apropii nu ca unul care cere cu pretenție, ci ca un copil; nu ca un judecător al purtării de grijă a lui Dumnezeu, ci ca un bolnav care cere vindecare.

Cu pocăință

Rugăciunea și pocăința sunt nedespărțite. Aceasta nu înseamnă că trebuie să devenim fără de păcat pentru a ne putea ruga. Dimpotrivă, ne rugăm tocmai pentru că suntem slabi. Trebuie însă să nu ne îndreptățim în mod conștient păcatul și, în același timp, să cerem mângâiere de la Dumnezeu.

Pocăința face inima adevărată. Omul încetează să se ascundă și spune: „Doamne, acesta sunt. Vindecă-mă”.

Cu atenție

Atenția este sufletul rugăciunii. Fără atenție, cuvintele rămân doar pe buze. Mintea poate să fugă de zeci de ori. Important este să o aducem înapoi fără tulburare și fără deznădejde.

Nu trebuie să așteptăm ca din prima clipă să avem o concentrare desăvârșită. Atenția se cultivă. Fiecare întoarcere a minții către Dumnezeu este un mic act de pocăință.

Cu iertare

Hristos leagă rugăciunea de iertare. Nu putem cere milă și, în același timp, să refuzăm mila aproapelui. Aceasta nu înseamnă că orice durere sufletească trebuie să înceteze imediat, ci că trebuie să renunțăm la răzbunare și să încredințăm judecata lui Dumnezeu.

Cu stăruință și răbdare

Rugăciunea are nevoie de statornicie. Hristos a învățat prin pilde că trebuie „să ne rugăm pururea și să nu ne pierdem nădejdea”. Întârzierea răspunsului nu înseamnă că Dumnezeu nu ne ascultă. Poate însemna că ne vindecă mai adânc inima, că așteaptă vremea potrivită sau că ceea ce cerem nu ne este de folos.

4. Rugăciunea Bisericii și rugăciunea personală

Biserica Ortodoxă nu separă rugăciunea personală de rugăciunea liturgică. Una o hrănește pe cealaltă. Omul care se roagă singur are nevoie de glasul Bisericii, pentru ca rugăciunea lui să nu se limiteze la propriile stări sufletești. Iar omul care participă numai la slujbe, fără rugăciune personală, riscă să rămână un simplu spectator exterior.

În Sfânta Liturghie, rugăciunea devine universală. Ne rugăm pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, pentru călători, pentru bolnavi, pentru cei aflați în robie, pentru cei adormiți, pentru oraș, pentru țară și pentru întreaga creație. Rugăciunea încetează astfel să mai fie egocentrică.

Sfântul Ioan Gură de Aur observă că rugăciunea și mulțumirea pentru ceilalți ne unesc cu ei. Cel care Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru binele aproapelui învață treptat să îl iubească și să se bucure cu adevărat pentru el.

Rugăciunea personală trebuie să aibă o temelie stabilă: rugăciune de dimineață și de seară, citirea Psalmilor sau a Evangheliei, rostirea unei scurte rugăciuni în timpul zilei și participarea regulată la slujbele Bisericii. Un începător nu trebuie să își asume canoane împovărătoare. Are nevoie de puțină rugăciune, smerită și statornică, de preferință sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc.

5. Cum trebuie să ne rugăm atunci când ne plictisim?

„Plictiseala” în timpul rugăciunii poate proveni din multe cauze: oboseală trupească, lipsă de somn, împrăștierea minții, folosirea excesivă a ecranelor, nepăsare duhovnicească, trândăvie, păcat nemărturisit sau simpla lipsă a unei mângâieri sufletești.

Trebuie să deosebim oboseala firească de trândăvia duhovnicească. Un bolnav, un părinte care nu a dormit sau un om epuizat de muncă nu trebuie să fie zdrobit de vinovăție. El poate face o rugăciune mai scurtă, dar sinceră. Dumnezeu nu numără mecanic cuvintele.

Trândăvia însă trebuie combătută. Când omul poate petrece ore întregi pe telefon, la televizor sau în conversații fără rost, dar spune că nu are cinci minute pentru rugăciune, problema nu este lipsa timpului. Este dezordinea inimii.

Când ne plictisim, să nu așteptăm să vină dispoziția

Rugăciunea nu se întemeiază numai pe sentiment. Iubirea se arată și prin fidelitate atunci când lipsește emoția. După cum un soț credincios nu iubește numai atunci când simte o emoție puternică, tot astfel creștinul nu se roagă numai când simte evlavie și umilință.

Unele dintre cele mai curate rugăciuni sunt cele rostite în uscăciune sufletească. Atunci omul nu se roagă pentru plăcerea pe care i-o oferă rugăciunea, ci din credință și iubire față de Dumnezeu.

Să începem cu puțin

Dacă mintea se împotrivește, putem rosti încet „Tatăl nostru”, „Crezul”, Psalmul 50 sau de câteva ori Rugăciunea lui Iisus. Mai bine cinci minute cu atenție decât multe cuvinte rostite cu tulburare și constrângere.

Să ne rugăm și cu trupul

Să ne ridicăm în picioare, să facem semnul Sfintei Cruci, să facem câteva metanii dacă sănătatea ne permite, să aprindem candela și să stăm înaintea sfintelor icoane. Omul este o unitate psihosomatică. Poziția trupului poate ajuta mintea să se trezească.

Să îndepărtăm sursele de distragere

Telefonul, notificările și schimbarea continuă a imaginilor obișnuiesc mintea cu împrăștierea. Este nevoie de puțină liniște. Nu doar în timpul rugăciunii, ci și de un post mai general de la zgomotul digital.

Să-I mărturisim lui Dumnezeu starea noastră

Putem spune: „Doamne, nu am dispoziție să mă rog. Mintea mea este grea. Inima mea este rece. Nu pot să- Ți ofer căldură, dar Îți ofer neputința mea”. Această sinceritate este deja rugăciune.

Să nu ne descurajăm

Descurajarea din cauza rugăciunii nedesăvârșite este adesea o formă ascunsă de mândrie. Vrem să ne rugăm perfect și ne tulburăm când ne vedem slăbiciunea. Dumnezeu cere fidelitate smerită, nu admirație de sine duhovnicească.

6. Rugăciunea lui Iisus

Scurta rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” ocupă un loc central în tradiția trezvitoare a Bisericii Ortodoxe.

Ea cuprinde mărturisirea credinței: Iisus este Domn, Hristos și Fiul lui Dumnezeu. Cuprinde pocăința: mărturisim că suntem păcătoși. Cuprinde nădejdea: cerem mila lui Dumnezeu.

Puterea ei nu se află într-o repetare mecanică sau într-o presupusă funcționare magică a cuvintelor. Puterea se află în Persoana lui Hristos, al Cărui nume îl chemăm cu credință și smerenie. Rugăciunea ajută mintea să se întoarcă de la împrăștiere la amintirea lui Dumnezeu.

Este nevoie însă de discernământ. Începătorul nu trebuie să caute tehnici de respirație, metode trupești, vedenii, lumini sau stări extraordinare. Scopul nu este experiența psihologică, ci pocăința, curăția, smerenia și iubirea.

7. Puterea rugăciunii în viața noastră

Rugăciunea are putere pentru că ne aduce în comuniune cu Dumnezeu, Izvorul oricărei vieți și puteri. Ea nu este o putere magică și nici un mijloc prin care controlăm evenimentele. Este puterea relației, a pocăinței și a harului.

Rugăciunea transformă frica

Când omul rămâne singur cu frica sa, frica se mărește. Când însă o aduce înaintea lui Dumnezeu, inima dobândește nădejde. Problema poate să rămână, dar omul nu mai este singur.

Vindecă mânia

Este greu ca cineva să continue să urască un om pentru care se roagă zilnic. La început, rugăciunea poate fi rece, dar, treptat, inima se înmoaie.

Dă putere în ispită

Chemarea scurtă a numelui lui Hristos întrerupe dialogul cu gândul rău. Nu biruim prin încredere în sine, ci alergând la Domnul.

Luminează hotărârile

Rugăciunea nu înseamnă că vom primi întotdeauna un răspuns imediat și minunat. Ea curăță însă patimile care întunecă judecata: frica, ambiția, iubirea de sine și graba. Astfel, omul poate discerne cu mai multă trezvie.

Unește familia

Un cuplu sau o familie care se roagă împreună învață să își aducă problemele înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea comună nu desființează automat neînțelegerile, dar creează un centru duhovnicesc comun.

Dă sens suferinței

Rugăciunea nu justifică răul și nici nu îi interzice omului să plângă. Ea transformă însă durerea dintr-o deznădejde închisă într-un strigăt al relației: „Doamne, nu înțeleg, dar nu mă părăsi”.

8. Puterea transformatoare a rugăciunii

Lucrarea cea mai profundă a rugăciunii nu constă în schimbarea împrejurărilor exterioare potrivit planurilor noastre, ci în transformarea omului însuși.

Cel mândru învață să ceară milă.

Cel nemulțumitor învață să mulțumească.

Cel ranchiunos învață să ierte.

Cel înfricoșat învață să se încreadă.

Mintea împrăștiată se întoarce în inimă.

Omul singur descoperă că se află înaintea lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul dedică o treaptă aparte din „Scara” rugăciunii, așezând-o spre sfârșitul urcușului ascetic, alături de liniștire, nepătimire și iubire. Această structură arată că rugăciunea curată este legată de întreaga vindecare a omului și nu constituie o tehnică izolată.

Transformarea nu este întotdeauna simțită. Credinciosul se poate ruga ani de zile și poate crede că nu înaintează. Dacă însă devine puțin mai răbdător, mai iertător, mai puțin judecător și mai milostiv, acesta este un rod adevărat al rugăciunii.

Autenticitatea rugăciunii nu se măsoară prin lacrimi, emoții sau trăiri extraordinare, ci prin roadele Duhului Sfânt: iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, blândețe și înfrânare.

9. „Cu cât rugăciunea este mai fierbinte, cu atât este mai mult ascultată”?

Această afirmație are nevoie de discernământ teologic. Dumnezeu nu măsoară intensitatea glasului, numărul lacrimilor sau încărcătura emoțională. Rugăciunea fierbinte este prețioasă atunci când căldura ei izvorăște din credință, smerenie, pocăință și iubire.

Dumnezeu ascultă și rugăciunea fără glas a bolnavului, a celui obosit sau a omului care nu se poate concentra, dar rostește cu smerenie: „Doamne, ajută-mă”. Valoarea nu se află în intensitatea psihologică, ci în adevărul inimii.

Căldura rugăciunii nu trebuie confundată cu sentimentalismul religios. O rugăciune liniștită, rostită în uscăciune, cu fidelitate și răbdare, poate fi duhovnicește mai fierbinte decât o emoție de moment.

Nici ascultarea rugăciunii nu înseamnă întotdeauna că primim ceea ce am cerut. Dumnezeu poate răspunde:

„Da”, pentru că acel lucru ne este de folos.

„Nu”, pentru că vede un pericol pe care noi nu îl cunoaștem.

„Așteaptă”, pentru că încă nu a venit vremea potrivită.

Sau ne poate dărui altceva: nu eliberare de încercare, ci puterea de a o purta.

Rugăciunea desăvârșită nu spune numai „dă-mi”, ci și „facă-se voia Ta”.

10. Rugăciunea pentru ceilalți

Rugăciunea devine cu adevărat bisericească atunci când inima se lărgește. Ne rugăm pentru familie, pentru prieteni, pentru bolnavi, pentru cei care suferă, pentru cei adormiți, pentru Biserică, pentru clerici, pentru conducători și pentru întreaga lume.

Mijlocirea pentru ceilalți nu înseamnă că noi am iubi mai mult decât Dumnezeu. Înseamnă că iubirea lui Dumnezeu ne face împreună-lucrători ai iubirii Sale de oameni. Dumnezeu vrea ca inima noastră să devină capabilă de comuniune, să sufere pentru aproapele și să înceteze să se mai învârtă în jurul propriului „eu”.

O putere deosebită are rugăciunea pentru vrăjmași. Nu pentru că ar justifica nedreptatea, ci pentru că eliberează inima noastră de otrava urii. Omul poate cere dreptate și apărare și, în același timp, să se roage pentru pocăința și mântuirea celui care l-a rănit.

11. Rugăciunea și Sfintele Taine

Rugăciunea nu înlocuiește viața sacramentală. Spovedania, Sfânta Împărtășanie, Sfântul Maslu și Sfânta Liturghie nu sunt de prisos pentru că „ne rugăm singuri”. Rugăciunea personală își găsește plinătatea în Biserică.

În Sfânta Euharistie nu oferim numai cuvinte. Oferim întreaga noastră viață și Îl primim pe Hristos Însuși. În Spovedanie, rugăciunea pocăinței se unește cu iertarea sacramentală. În Sfântul Maslu, Biserica se roagă pentru vindecarea sufletului și a trupului.

Biserica Ortodoxă nu cunoaște o spiritualitate individualistă, ruptă de Trupul lui Hristos. Rugăciunea noastră este personală, dar niciodată privată. Ne rugăm întotdeauna ca membri ai unei comuniuni care îi cuprinde pe sfinți, pe îngeri, pe cei vii și pe cei adormiți.

12. Un canon practic de rugăciune zilnică

Un canon zilnic simplu poate cuprinde:

Dimineața

Să facem semnul Sfintei Cruci și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru noua zi.

Să rostim „Tatăl nostru”, „Împărate ceresc”, „Crezul” și câteva cereri personale.

Să cerem: „Doamne, păzește mintea, limba și inima mea”.

În timpul zilei

Să spunem pe scurt: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”.

Înaintea unei conversații dificile: „Doamne, luminează-mă”.

În vreme de ispită: „Hristoase al meu, nu mă părăsi”.

După primirea unei binecuvântări: „Slavă Ție, Dumnezeule”.

Seara

Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut.

Să ne cercetăm cu liniște conștiința: unde am păcătuit, pe cine am rănit, unde am cârtit și unde am fost nepăsători.

Să cerem iertare și să-i pomenim pe cei care au nevoie de ajutor.

Să încredințăm lui Dumnezeu noaptea, viața și moartea noastră.

Canonul trebuie să fie stabil, dar nu împovărător fără discernământ. Măsura lui se stabilește în funcție de puteri, responsabilități, sănătate și sfatul părintelui duhovnicesc.

13. Ce trebuie să evităm în rugăciune?

Slava deșartă

Să nu ne rugăm pentru a fi admirați de ceilalți. Rugăciunea este comuniune tainică, nu spectacol public.

Imaginația

Să nu construim în minte imagini ale lui Hristos, ale Maicii Domnului sau ale cerului și să nu urmărim vedenii. Tradiția trezvitoare ortodoxă recomandă simplitate, atenție la cuvinte și pocăință.

Vorbirea multă fără atenție

Multe cuvinte nu înseamnă întotdeauna rugăciune profundă. Un singur „Doamne, miluiește”, rostit cu inimă zdrobită, poate fi mai bogat duhovnicește decât o slujbă lungă săvârșită mecanic.

Cererea de minuni

Dumnezeu nu trebuie ispitit. Nu Îi punem condiții: „Dacă mă iubești, fă aceasta”. Rugăciunea se încrede, nu constrânge.

Deznădejdea

Căderea nu trebuie să ne îndepărteze de rugăciune. Tocmai atunci trebuie să alergăm către Dumnezeu. Păcătosul care se pocăiește nu este nedorit. Este copilul pierdut care se întoarce la Tatăl.

14. Rugăciunea ca parte nedespărțită a vieții

Rugăciunea nu trebuie să se limiteze la câteva minute dimineața și seara, ca și cum Dumnezeu nu ar avea legătură cu restul zilei. Scopul este ca întreaga viață să devină rugăciune.

Munca poate deveni rugăciune atunci când este făcută cinstit și oferită lui Dumnezeu.

Îngrijirea copiilor devine rugăciune atunci când este făcută cu răbdare și iubire.

Boala devine rugăciune atunci când este purtată cu nădejde.

Tăcerea devine rugăciune atunci când păzește inima de judecarea aproapelui.

Milostenia devine rugăciune atunci când este oferită lui Hristos.

Iertarea devine rugăciune, pentru că jertfește egoismul.

Apostolul Pavel spune: „Rugați-vă neîncetat”. Aceasta nu înseamnă că trebuie să rostim continuu cuvinte și să ne neglijăm îndatoririle. Înseamnă să păstrăm amintirea lui Dumnezeu, să facem toate lucrurile înaintea Lui și să ne întoarcem adeseori mintea la numele lui Hristos.

Concluzie

Rugăciunea este modul duhovnicesc prin care sufletul intră în comuniune cu Dumnezeu. Ea este respirație, relație, pocăință, doxologie, mulțumire, cerere și prezență tăcută. Nu este o metodă magică prin care ne impunem voia lui Dumnezeu, ci calea prin care voia noastră se vindecă și se unește cu voia Lui.

Puterea rugăciunii se află în Dumnezeu, către Care ne îndreptăm. Rugăciunea transformă frica în încredere, mânia în blândețe, deznădejdea în speranță, singurătatea în comuniune și durerea în jertfă purtată împreună cu Hristos. Ea nu înlătură întotdeauna problemele, dar ne dă puterea de a le înfrunta împreună cu Hristos.

Atunci când ne plictisim, nu trebuie să așteptăm să vină dispoziția. Să începem cu smerenie, cu puține cuvinte, cu semnul Sfintei Cruci și cu Rugăciunea lui Iisus. Să-I oferim lui Dumnezeu chiar și răceala și neputința noastră. Rugăciunea credincioasă în vreme de uscăciune este de mare preț, pentru că devine un act curat de iubire.

Rugăciunea fierbinte este bineplăcută lui Dumnezeu atunci când este însoțită de smerenie, pocăință și predare în voia Lui. Dumnezeu ascultă și lacrima, și suspinul, și acel „Doamne, ajută-mă” rostit fără glas.

Biserica Ortodoxă îl cheamă pe fiecare credincios să facă din rugăciune o parte nedespărțită a vieții sale. Nu numai în biserică, ci și acasă, la locul de muncă, pe drum, în bucurie, în boală, în ispită și în ceasul morții.

Doamne Iisuse Hristoase, învață-ne să ne rugăm.

Adună mintea noastră cea împrăștiată, încălzește inima noastră cea rece, vindecă patimile noastre și dăruieștene credință, smerenie și răbdare.

Fă ca întreaga noastră viață să devină rugăciune, doxologie și mulțumire adusă preasfântului Tău nume. Amin.