Sfinții Apostoli Petru și Pavel – Ce sărbătorește Biserica noastră pe 29 iunie

Nu este vorba despre o simplă sărbătoare, așa cum, de obicei, prăznuim alte sărbători ale

sfinților noștri: să ne amintim de viața lor întru Hristos și, pe cât ne stă în putință, să-i urmăm.

În îmbrățișarea celor doi apostoli, așa cum este reprezentată în icoana cunoscută, Biserica

noastră a văzut unirea credinței cu faptele; cu alte cuvinte, i-a considerat pe acești apostoli casimbol și model al Tradiției sale.

A existat – și mai există încă la unii eretici – opinia că cei dintâi dintre apostoli urmează tradiții diferite și exprimă teologii diferite: Apostolul Petru – se spune – accentuează faptele ca drumspre mântuire, fapt ce-l apropie mai mult de tradiția iudaică, iar Apostolul Pavel accentuează în primul rând credința, deci este cel revoluționar și adevăratul creștin. Pe Petru mulți l-au văzut ca model al teologiei romano-catolice, care într-adevăr accentuează excesiv faptele bune, în detrimentul credinței, iar pe Pavel, în schimb, l-au asociat cu protestantismul, care minimalizează faptele în favoarea credinței.

Teologia Apostolilor

Pentru noi, ortodocșii, o astfel de înțelegere fragmentată a teologiei acestor apostoli este o mare rătăcire. Și aceasta pentru că amândoi apostolii exprimă, în cele din urmă, aceeași viziune asupra credinței. Nu propovăduiește un alt Hristos Petru și un altul Pavel. Amândoi

mărturisesc aceeași experiență: mântuirea în Hristos, pentru care și-au dat viața în mod

martiric. Duhul lui Dumnezeu, care îi lumina, era și este același. Atunci când Apostolul Pavel,

de exemplu, accentuează credința ca premisă a mântuirii, el exprimă mărturia comună și a

celorlalți apostoli, în frunte cu Petru (vezi, de exemplu, 1 Petru 1, 5–9; 21 ș.u.), conform căreia „cel drept va trăi prin credință” (Romani 1,17), dar această credință se exprimă prin faptele credinței, adică prin pocăința omului și prin rodul credinței – dragostea. „Credința care lucrează prin iubire” (Galateni 5,6), după formularea sa sintetică, înseamnă că adevărata credință creștină prinde viață și se activează atunci când urmează calea iubirii. Este o formulare diferită a învățăturii Apostolului Iacov, potrivit căreia „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2,18). Altfel, credința singură poate fi considerată chiar și demonică, deoarece „și demonii cred și se cutremură” (Iacov 2,19).

Faptele credinței

Așadar, credința și faptele (credinței) merg împreună în tradiția creștină, iar orice separare a

credinței de fapte este interpretată ca rezultat al confuziei sufletului și al minții dezbinate ale

ereticilor. Această dezbinare interioară, pe care o trăiesc ereticii din cauza păcatului care

lucrează în ei, îi face să vadă și teologia apostolilor Petru și Pavel ca fiind fragmentată. Cu alte cuvinte, și în acest caz se confirmă principiul psihologic conform căruia omul, în încercarea de a înțelege lumea, proiectează asupra realității propria sa ființă: ceea ce trăiește în interior, proiectează și în exterior.

La posibila obiecție că, istoric, a existat o confruntare între cei doi mari apostoli – atunci când

Apostolul Pavel, „când a venit Petru în Antiohia, i s-a împotrivit în față, pentru că era vrednic

de mustrare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, mânca împreună cu păgânii; dar când au

venit aceștia, s-a retras și s-a separat, temându-se de cei tăiați împrejur” (cf. Galateni 2,11 ș.u.) – răspunsul rămâne același: dezacordul era legat de tactica lui Petru față de neamuri și nu de credința și adevărul pe care le trăia. De aceea, Biserica noastră – am spus – a arătat și arată mereu unitatea lor, inclusiv prin icoana sărbătorii lor, în care sunt înfățișați îmbrățișându-se.

Așadar, marea sărbătoare a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, pe care Biserica noastră o însoțește și cu post (pentru ei se ține postul, nu pentru a doua zi – Soborul Sfinților Apostoli), ne amintește adevărul fundamental al credinței noastre: nu ne putem mântui și nu ne putem uni cu Hristos dacă, alături de credința în El, nu se pune în mișcare întreaga noastră viață. Spus simplu, dragostea noastră față de aproapele (aceasta înseamnă în principal mobilizarea noastră personală) constituie cea mai importantă dovadă a credinței noastre adevărate.