Taina Încrederii: De ce nu trebuie să-I adresăm lui Dumnezeu întrebările „De ce?”,„Pentru ce?”, „Când?” și „Cum?”

În viața fiecărui om vin momente de durere, încercare, nedumerire și teamă. Atunci când necazurile ne apasă, când vedem suferința noastră sau a celor dragi, mintea începe să se frământe: „De ce, Doamne, mi se întâmplă asta? De ce îngădui atâta suferință în lume? Când se va sfârși această durere? Cum voi rezista?”

Aceste întrebări par firești omului, dar, potrivit învățăturii Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, ele ascund o primejdie duhovnicească: o neîncredere tainică în pronia lui Dumnezeu.

1. Omul între credință și rațiune

Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu rațiune, dar și cu credință. Rațiunea ne ajută să înțelegem lumea creată, dar credința ne leagă de Creatorul ei. Când omul caută să înțeleagă tainele lui Dumnezeu doar prin mintea sa, fără smerenie, cade în tulburare.

Sfântul Isaac Sirul spune:

„Cine vrea să cerceteze judecățile lui Dumnezeu cu mintea sa, acela s-a pierdut pe sine în adâncul de nepătruns al oceanului.”

Așadar, rațiunea trebuie luminată de credință. Nu suntem chemați să înțelegem totul, ci să ne încredințăm în mâinile Celui care știe totul.

2. Rădăcina întrebării „De ce?”

Când omul întreabă „De ce?”, el caută o justificare omenească pentru ceva dumnezeiesc. Dar judecățile lui Dumnezeu nu sunt ca judecățile oamenilor.

„Căile Mele nu sunt caile voastre, nici gândurile Mele ca gândurile voastre” (Isaia 55, 8).

Prin urmare, atunci când suferim, nu trebuie să ne grăbim să găsim un „de ce”, ci să ne smerim sub mâna lui Dumnezeu.

Sfinții Părinți spun că în fiecare necaz se ascunde o lucrare a harului. Sfântul Ioan Gură de Aur, care a fost exilat și chinuit pe nedrept, spunea mereu:

„Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Aceasta nu era o simplă expresie, ci o trăire a unei inimi care a înțeles că nimic nu se întâmplă fără rost, chiar dacă noi nu vedem acel rost.

3. Încercările – daruri ascunse

Sfântul Antonie cel Mare a zis:

„Nimeni nu va intra în împărăția cerurilor fără ispite.”

Ispitele, suferințele și necazurile sunt, de fapt, școli duhovnicești prin care omul se curățește, se smerește și se unește cu Dumnezeu.

Dar omul de azi, nerăbdător și iubitor de confort, nu mai suportă durerea și vrea totul explicat. De aceea întreabă: „Pentru ce, Doamne?”

Însă omul duhovnicesc nu întreabă „pentru ce”, ci spune: „Doamne, ajută-mă să trec prin aceasta cu răbdare și credință.”

Sfântul Paisie Aghioritul ne învață:

„Când omul spune: ‘De ce, Doamne?’, este ca și cum ar spune: ‘Nu ai judecat bine, Doamne!’ Dar când spune: ‘Slavă Ție, Doamne!’, el primește pacea harului.”

Prin urmare, întrebarea „De ce?” rupe pacea sufletului, pe când mulțumirea o aduce.

4. Când și cum – ispitirea lui Dumnezeu

Mulți credincioși, citind Apocalipsa sau profețiile, întreabă: „Când se vor întâmpla aceste lucruri? Cum vom rezista? Ce vom face?”

Dar Domnul ne-a spus limpede:

„Nu este al vostru a ști anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Fapte 1, 7).

Când omul încearcă să descifreze timpurile, el se tulbură și slăbește în credință. Mântuitorul ne-a poruncit nu să cercetăm „când”, ci să fim gata în orice clipă:

„Privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul.” (Matei 25, 13)

Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie:

„Cel ce vrea să afle când va veni sfârșitul, să afle mai întâi sfârșitul păcatelor din inima sa.”

Cu alte cuvinte, timpul mântuirii este acum, nu într-un viitor profetic.

5. Taina tăcerii și a încrederii

Pustnicii și sfinții atoniți vorbesc adesea despre tăcerea duhovnicească – acea liniște în care sufletul încetează să mai întrebe și începe să asculte.

Un bătrân athonit spunea:

„Când încetezi să-L întrebi pe Dumnezeu ‘de ce’, atunci începe Dumnezeu să-ți vorbească în inimă.”

În tăcerea credinței, sufletul înțelege ceea ce mintea nu poate cuprinde. Când omul tace, harul lucrează.

Sfântul Siluan Athonitul zice:

„Dumnezeu se descoperă sufletului smerit și iubitor, nu celui care întreabă cu îndoială. Dacă nu înțelegi o încercare, rabdă și roagă-te. Dumnezeu te va lumina la vremea Sa.”

Această „vreme” nu este timpul cronologic al lumii, ci momentul în care inima este pregătită să primească răspunsul.

6. Credința care nu cere explicații

În viața Sfinților, credința adevărată se vede nu când totul merge bine, ci când totul se prăbușește și sufletul totuși spune: „Fie voia Ta!”

Așa a spus Hristos în Grădina Ghetsimani:

„Părinte, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta, dar nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești.” (Matei 26, 39)

Aceasta este măsura desăvârșită a credinței – nu să întrebi „de ce”, ci să spui „fie voia Ta”.

Sfântul Nicolae Velimirovici adaugă:

„Cel ce se întreabă neîncetat ‘de ce?’ încă n-a gustat din dulceața încrederii în Dumnezeu.”

Credința nu caută explicații, ci se odihnește în iubirea lui Dumnezeu.

7. Taina necunoscutului și a răbdării

Omul modern fuge de necunoscut. Vrea certitudini, date, planuri, răspunsuri. Dar Dumnezeu Se descoperă în taină, nu în control.

Sfântul Grigorie de Nyssa scrie:

„Cunoașterea lui Dumnezeu este o înaintare în necunoscut.”

Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne cheamă să pășim în întunericul credinței, unde nu se vede, dar se simte prezența Lui.

Când ne rugăm: „Doamne, de ce nu mă asculți?”, ar trebui să ne amintim că Dumnezeu ascultă întotdeauna, dar răspunde altfel decât vrem noi și la timpul Său.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul spunea:

„Rugați-vă fără să cereți ‘de ce’ sau ‘când’. Dumnezeu știe. Spuneți doar: ‘Doamne, fie voia Ta, dar dă-mi răbdare și pace.’”

8. Răspunsul lui Dumnezeu vine în liniște

De multe ori, Dumnezeu nu răspunde cu cuvinte, ci cu prezență.

Când Ilie prorocul s-a ascuns în peșteră, Dumnezeu nu i s-a arătat nici în vânt, nici în cutremur, nici în foc, ci „în adiere de vânt subțire” (3 Regi 19, 12).

Așa lucrează Dumnezeu și în viața noastră – în tăcere, blând, nevăzut. Când încetăm să întrebăm, începem să auzim.

9. Cum ne învață rugăciunea inimii să tăcem

Părinții isihaști, de la Sfântul Grigorie Palama până la sfinții atoniți contemporani, ne-au lăsat taina rugăciunii:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”

Această rugăciune simplă învață sufletul să nu mai întrebe, ci să se încredințeze. Ea mută atenția de la „de ce” la „cine”: nu mai căutăm explicația, ci pe Cel care este Adevărul.

Sfântul Sofronie Saharov spunea:

„Cel ce se roagă curat nu mai are nevoie să întrebe ‘de ce’, pentru că inima lui simte că totul este în mâna iubitoare a lui Dumnezeu.”

10. Adevărata libertate – încrederea deplină

Atunci când omul renunță la întrebările „de ce” și „când”, el devine liber. Nu mai e robit de frică sau de îndoială.

Sfinții nu au avut mai puține suferințe decât noi, dar le-au trăit altfel – cu încredere deplină.

Sfântul Paisie spunea:

„Când nu întrebi ‘de ce’, ci spui ‘Slavă Ție, Doamne!’, atunci diavolul nu mai are putere asupra ta.”

Aceasta este taina biruinței: să primești totul din mâna lui Dumnezeu cu pace.

Concluzie: Credința care tace și iubește

Dumnezeu nu ne cere să înțelegem totul, ci să-L iubim în totul. Întrebările „De ce?”, „Când?”, „Cum?” sunt glasul unei minți neliniștite. Răspunsul este unul singur: „Fie voia Ta.”

Când omul rostește aceste cuvinte din inimă, cerul și pământul se unesc în pace. Atunci încercarea devine binecuvântare, suferința – cale spre lumină, necunoscutul – loc de întâlnire cu Dumnezeu.

Sfântul Siluan Athonitul încheie această taină astfel:

„Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.”

Aceasta este cea mai adâncă formă a încrederii. Căci atunci când totul pare pierdut și totuși nădăjduiești în Dumnezeu, atunci ești cu adevărat viu.

„Credința nu întreabă, ci se închină.”

Aceasta este calea părinților, a sfinților și a celor care L-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât înțelegerea lor.