În Duminica Lăsatului sec de brânză, seara, am trăit cu toții Vecerniile Pătrunzătoare ale Iertării, prin care intrăm în perioada Sfintei și Marii Patruzecimi, cunoscută și ca drumul virtuților, al nevoinței și al vindecării, având punctul culminant în Pătimirea și Învierea Domnului. La sfârșitul slujbei, ne-am închinat la Sfintele Icoane și ne-am iertat unii pe alții, adică ce am făcut? Am împărtășit același loc cu Dumnezeu și cu semenii noștri.
Iertarea nu înseamnă o simplă absolvire formală de păcate – aceasta fiind o viziune juridică asupra mântuirii. Iertarea este o virtute pascală, care răstoarnă starea noastră căzută și ne face părtași și comuni ai Harului Dumnezeiesc. Deschidem inima noastră către Dumnezeu și acolo facem loc pentru aproapele, într-o relație de interpenetrare reciprocă, precum Persoanele Sfintei Treimi.
Iertarea începe în clipa în care decidem să-i acceptăm pe frații noștri fără a aștepta să se
schimbe, să-i primim așa cum sunt, ca persoane și chipuri ale lui Dumnezeu, ușurându-le povara, astfel încât, la un moment dat, schimbarea lor să devină posibilă.
Condiția iertării se află în noi înșine
Având ca îndrumător Pătimirea Domnului, să împlinim cuvântul: „Purtați-vă sarcinile unii
altora”, adică să avem voința de a ne asuma această cruce, această povară, pentru ca ceilalți să fie vindecați sau, cel puțin, protejați de rău.
Acest lucru este la îndemâna fiecăruia, nu este nevoie decât de un moment de înțelegere, zdrobire a inimii, hotărâre și bunăvoință. Căci conștientizarea neputinței este începutul puterii.
Este un început care ne va reajusta relația cu aproapele și, prin extensie, cu Mântuitorul Hristos.
Înțelepciunea populară spune că nu poți dărui ceea ce nu ai, de aceea iertarea nu este doar o manifestare exterioară sau un act de moralism steril, ci o cucerire și o transformare lăuntrică a inimii noastre, iar expresia exterioară este doar rezultatul acesteia.
Așa cum cel care iubește se jertfește necondiționat pentru Hristosul iubit, prin semenul său, la fel vedem în viețile Sfinților, precum Sfântul Întâi Mucenic Ștefan, care i-a iertat pe cei ce îl ucideau cu pietre în momentul martiriului.
Iertarea în Viețile Sfinților
La fel și Sfântul Haralambie, care, la 113 ani, îi binecuvânta pe călăii care îl loveau.
Sau Sfântul Dionisie, care l-a iertat și protejat pe ucigașul fratelui său, într-o depășire interioară hristică.
Astfel, ajungem la împăcare și la reconcilierea cu ceilalți și cu Dumnezeu atunci când rostim în Rugăciunea Domnească: „Și ne iartă nouă greșelile noastre”.
Toți împreună, iubiții mei, cerem necontenit acest lucru și în Sfânta Liturghie, când auzim la Ecteniile Mari: „Iertare și lăsare de păcate și de greșelile noastre, de la Domnul să cerem”.
Și culminează cu acele cuvinte cutremurătoare ale lui Hristos pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”. Vedem astfel că iertarea precede martiriul ca act de curățire, fiind ingredientul iubirii absolute, care „nu socotește răul”, ci îl îmbrățișează, îl învie și îl transfigurează în bine prin iertare.
O cuvânt atât de mic, dar cu o putere atât de mare!
Iertarea zdrobește împietrirea inimii
Sparge împietrirea inimii, o șlefuiește, astfel încât să rodească virtuțile.
Ciudat! Cineva s-ar putea gândi: este posibil un astfel de lucru? Cum să dăruiești iubire răului, crimei, martiriului, dușmanului? Și totuși, răspunsul se află în cuvintele lui Hristos, pline de speranță și mântuire: „Fără Mine nu puteți face nimic”.
Prin Sfintele Taine ale Bisericii noastre și prin nevoința noastră, vom primi darurile Sfântului Duh, astfel încât să deschidem porțile inimii noastre și să încăpem, cu iubire jertfelnică, pe aproapele nostru.
Un efort duhovnicesc care, în această perioadă a Postului Mare, își găsește ca mijloc terapeutic și ajutător postul. Dar ce este postul?
Postul ca mijloc de vindecare și eliberare
Când ni s-a dat? Postul este numit și exercițiu al libertății, și îl vedem încă din Facere, când Dumnezeu l-a instituit în viața protopărinților pentru a le pune la încercare credința și ascultarea.
Când Moise, înainte de a primi Cele Zece Porunci pe Muntele Sinai, a postit patruzeci de zile, sau în viețile Sfinților, având culmea în postul Domnului în pustie.
Postul este, mai întâi de toate, o luptă pentru vindecarea omului căzut și, apoi, un mijloc de comuniune cu Dumnezeu. Din păcate, adesea este perceput cu mentalitate lumescă.
Omul contemporan, orbit de consumismul excesiv, consideră postul o mare lipsire de plăceri și o formă de ritualism religios, destinată doar clericilor sau bătrânilor.
Însă el nu înțelege că postul a fost dat pentru a vindeca și elibera omul, pentru a-i curăța aripile de patimi și a-l conduce la îndumnezeire prin har, nu pentru a-l închide în restricții.
De aceea, când postul nu este însoțit de viața duhovnicească și de Sfintele Taine, el devine doar o dietă.
Postul nu este o formalitate juridică, ci o cale a libertății, o vindecare a sufletului și a trupului. „Leac care îndepărtează păcatul”, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, și „sabie care taie patimile trupului”, cum spun Sfinții Părinți.
Prin nevoința postului, ne eliberăm de gândurile și patimile noastre, astfel încât să coborâm în inimă și să ne înălțăm la Dumnezeu.
Să primim postul ca pe o împărăteasă!
Așadar, să primim cu admirație și brațele deschise această Sfântă perioadă a postului, ca pe o împărăteasă care ajută în cuptorul încercărilor, care păzește în groapa leilor, care alungă demonii și potolește patimile, care ne redă libertatea și aduce pace în gândurile noastre.
Și prin ea, să facem din iertare o cucerire interioară, să cântăm împreună „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”, întipărindu-l ca imn al inimii și act de jertfă în viață. Amin!
תגובות