Acuzând pe cei din jur pentru eșecul nostru

Introducere

Unul dintre cele mai răspândite fenomene ale epocii moderne – dar și de-a lungul timpului – este tendința omului de a-i învinui pe ceilalți pentru eșecurile, greșelile, dificultățile și impasurile sale. Acuzăm:

• pe Dumnezeu,

• pe preot,

• familia noastră,

• părinții,

• prietenii,

• societatea,

• „sistemul”,

• condițiile,

• chiar și norocul.

Această atitudine nu este doar un fenomen psihologic sau o trăsătură socială; este o problemă profund spirituală.

Părinții Bisericii o leagă de:

• iubirea de sine,

• mândrie,

• evitarea pocăinței,

• refuzul cunoașterii de sine și al asumării responsabilității.

Tradiția ortodoxă ne arată limpede că viața duhovnicească începe atunci când omul încetează să-i învinuiască pe ceilalți și începe să se învinuiască pe sine cu discernământ și smerenie. Aceasta este așanumita „autocercetare vinovată” (automempsía), pe care Părinții o consideră temelia mântuirii.

Scopul acestei lucrări:

• Să descrie teologic fenomenul învinuirii celorlalți.

• Să arate cum această tendință se manifestă în raport cu Dumnezeu, familia, prietenii și societatea.

• Să analizeze învățătura patristică despre autocercetarea vinovată și responsabilitatea personală.

• Să lumineze cum acceptarea responsabilității devine începutul libertății și al harului.

• Să propună căi duhovnicești practice pentru depășirea acestei mentalități.

1. Fenomenul învinuirii celorlalți: un diagnostic spiritual

1.1. De la psihologie la realitatea duhovnicească

Psihologic, tendința de a învinui pe alții funcționează ca:

• mecanism de apărare,

• mod de evitare a vinovăției,

• protecție a „ego-ului” de rana responsabilității personale.

Din punct de vedere duhovnicesc, Părinții văd în acest fenomen un simptom al bolii sufletului – al unei inimi care:

• nu vrea să vadă adevărul,

• nu suportă să-și recunoască greșeala,

• nu vrea să se smierească.

Sfântul Vasile cel Mare învață că necunoașterea de sine este rădăcina multor rele, căci omul care nu își cunoaște căderea și boala, caută neîncetat vinovați în afară.

1.2. Evitarea responsabilității ca refuz al libertății

În antropologia ortodoxă, omul este o persoană liberă. Iar libertatea presupune:

• responsabilitate,

• coresponsabilitate,

• capacitatea de a spune „da” sau „nu” voii lui Dumnezeu.

Când îi învinuim mereu pe ceilalți, de fapt ne negăm propria libertate. Devenim:

• „victime” ale circumstanțelor,

• prizonieri ai mentalității „ceilalți sunt de vină”,

• incapabili de pocăință autentică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază că chipul lui Dumnezeu în om este legat de libertate și responsabilitatea proprie. Deci, evitarea responsabilității este o deformare a chipului.

2. Prima imagine biblică: Adam și Eva – începutul învinuirii

2.1. „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o…”

După cădere, când Dumnezeu îl întreabă pe Adam „Adame, unde ești?”, Adam, în loc să se pocăiască, răspunde „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat din pom și am mâncat.”

Vedem aici trei elemente dramatice:

• Adam o acuză pe femeie.

• Dar mai profund, Îl acuză pe Dumnezeu: „pe care Tu mi-ai dat-o”.

• Nu își asumă responsabilitatea propriei alegeri libere.

Această atitudine se repetă continuu în viața noastră.

2.2. Atitudinea Evei

La rândul ei, Eva dă vina pe șarpe „Șarpele m-a amăgit.” Din nou, nici-o asumare a propriei responsabilități.

2.3. Comentariul patristic

Părinții văd în cădere nu doar neascultarea, ci și incapacitatea de pocăință. Pocăința începe atunci când încetăm să-i învinuim pe ceilalți.

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că dacă Adam ar fi spus simplu „Am greșit, Doamne, miluiește-mă”, istoria ar fi fost diferită.

În schimb:

• se justifică,

• mută responsabilitatea,

• rupe relația sinceră cu Dumnezeu.

Aceeași mentalitate se repetă în fiecare epocă, când Îl învinuim pe Dumnezeu, familia, societatea – în loc să spunem „Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”

3. Acuzându-L pe Dumnezeu: cea mai periculoasă înșelare

3.1. Când Dumnezeu este de vină pentru toate…

De câte ori nu auzim sau nu spunem:

• „De ce, Doamne, mie?” „Dacă ar fi vrut Dumnezeu, nu s-ar fi întâmplat asta.”

• „Dumnezeu m-a nedreptățit.”

• „Dumnezeu nu mă iubește – de aceea eșuez.”

Învinovățirea lui Dumnezeu se exprimă:

• fie ca o plângere,

• fie ca o amărăciune,

• fie ca o ostilitate ascunsă față de Dumnezeu.

3.2. Eroarea teologică a acuzării lui Dumnezeu

Dumnezeu este iubire, dreptate, înțelepciune, „Doctor Preaînțelept”. Nu creează răul, nu dorește eșecul nostru. El îngăduie încercări:

• pentru curățire,

• pentru maturizare duhovnicească,

• pentru smerenie,

• pentru mântuire.

Sfântul Isaac Sirul spune „Nu-L învinui pe Dumnezeu pentru nenorocirile tale, căci de multe ori tu însuți le-ai semănat prin faptele tale.”

A învinui pe Dumnezeu înseamnă, în esență, pierderea încrederii în El, iar pierderea încrederii duce la ruperea relației.

3.3. Iov – exemplul opus

Iov, deși este greu încercat, nu-L acuză pe Dumnezeu. Spune, „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat.” Iov nu are toate răspunsurile „logice”, dar:

• se încrede,

• nu-L învinuiește pe Dumnezeu,

• își păstrează vie relația cu Ziditorul.

Tradiția patristică îl prezintă drept model de om care suferă fără a-L învinui pe Dumnezeu.

4. Acuzând familia, părinții și prietenii

4.1. „Părinții mei sunt de vină, familia mea, mediul în care am crescut”

Este adevărat că părinții, familia, primele noastre legături ne marchează profund.

Există cazuri de:

• educație greșită,

• traume,

• răni sufletești,

• violență sau neglijare familială.

Biserica nu ignoră realitatea rănilor. Însă învățătura patristică este clară:

• Nu suntem total determinați de condițiile noastre.

• Avem mereu un spațiu al libertății, al pocăinței și al harului.

4.2. Abordarea patristică: recunoaștere fără ranchiună

Părinții nu spun „Totul e perfect”, nici nu închid ochii în fața nedreptății. Dar spun:

• recunoaște-ți rănile,

• nu sfinți comportamentele rele,

• dar nu rămâne prizonierul ranchiunei și al învinuirii.

Sfântul Ioan Scărarul spune despre lipsa de ranchiună

„Amintirea răului este fiica urii; iar iertarea, fiica iubirii.”

Când învinuim constant familia, rămânem legați lăuntric de trecut, fără posibilitatea vindecării.

4.3. Iertarea ca rupere a lanțului învinuirii

Hristos pe Cruce se roagă:

„Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac.”

Acesta este exemplul suprem:

• nu învinuiește,

• nu se răzbună,

• nu poartă ură,

• transformă nedreptatea în mântuire.

Dacă Hristos Și-a iertat răstignitorii, atunci și noi suntem chemați să iertăm părinți, rude, prieteni – nu pentru că nu ne-au rănit, ci pentru că dorim să fim liberi în Hristos.

5. Acuzând societatea, „sistemul” și pe ceilalți în general

5.1. Cultul contemporan al „victimei”

Epoca noastră încurajează victimizarea:

• totul e vina „sistemului”,

• a societății,

• a economiei,

• a statului,

• a „celorlalți”.

Desigur, există nedreptăți, structuri păcătoase, disfuncționalități sociale. Ortodoxia nu este naivă. Dar viața duhovnicească nu permite omului să se ascundă în spatele acestor lucruri pentru a-și justifica lipsa de pocăință personală.

5.2. Sfântul Siluan Athonitul: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”

Sfântul Siluan spune:

„Acolo unde este smerenie, nu există plângere împotriva celorlalți.”

Omul care:

• se plânge mereu de societate,

• de unul,

• de altul,

• de obicei nu și-a găsit drumul propriu al pocăinței.

Sfântul Paisie Aghioritul spunea:

„Omul bolnav duhovnicește vede doar greșelile altora; cel sănătos duhovnicește își vede mai întâi propriile greșeli.”

5.3. Mărturia Sfinților în condiții sociale grele

Sfinții au trăit:

• în vremuri de prigoană,

• sub imperii opresive,

• în nedreptăți sociale,

• în culturi păgâne.

Dar nu au spus:

• „romanii sunt de vină”,

• „societatea e de vină”,

• „sistemele politice sunt de vină”.

S-au sfințit în mijlocul acestor condiții, pentru că au luptat mai ales în inima lor.

6. Învățătura patristică a autoînvinovățirii

6.1. Ce este autoînvinovățirea?

Autoînvinovățirea (automeemψía) nu este:

• distrugere psihologică,

• o vinovăție bolnăvicioasă,

• o autodevalorizare lipsită de speranță.

Ci este:

• smerenie,

• mărturisirea responsabilității personale,

• acceptarea realității căderii noastre,

• un „da” spus adevărului lui Dumnezeu despre noi înșine.

Sfântul Ioan Scărarul afirmă:

„Începutul mântuirii este ca omul să se osândească pe sine.”

6.2. Autoînvinovățirea ca antidot împotriva învinuirii celorlalți

Cu cât îi învinuim mai mult pe ceilalți, cu atât rămânem mai orbi lăuntric. Dar când începem, cu discernământ duhovnicesc, să ne învinuim pe noi înșine (nu nevrotic):

• se deschide calea pocăinței,

• recunoaștem că avem responsabilitate,

• încetăm să mai fim prizonieri ai culturii „ceilalți sunt de vină”.

Sfântul Isaac Sirul scrie:

„Când omul acceptă că el este de vină pentru toate, atunci găsește odihnă.”

Aceasta nu înseamnă, literal sau obiectiv, că suntem vinovați de tot, ci că ieșim din duhul învinuirii permanente și intrăm în duhul smereniei.

6.3. Autoînvinovățirea naște har

Scriptura spune:

„Dumnezeu celor smeriți le dă har”.

Părinții explică că smerenia nu este o noțiune abstractă, ci o atitudine concretă:

• să încetez să-i învinuiesc pe ceilalți,

• să încep să mă pocăiesc,

• să-mi asum responsabilitatea mișcărilor inimii mele.

Acolo unde există această atitudine, vin:

• pacea lăuntrică,

• libertatea duhovnicească,

• luminarea sufletului.

7. Mărturii istorice și patristice

7.1. Părinții pustiei

În colecțiile de apoftegme (Paterice), întâlnim mereu expresia „Numai eu sunt de vină.” Un bătrân, atunci când era nedreptățit, se ruga „Doamne, iartă-mă, căci din pricina păcatelor mele se întâmplă acestea.”

Nu îi învinovățea:

• pe frați,

• pe egumen,

• pe ceilalți monahi.

Aceasta nu este o simplă chestiune psihologică, ci o viziune duhovnicească asupra vieții: omul vede totul în lumina propriei pocăințe.

7.2. Sfântul Siluan

Sfântul Siluan a îndurat multe încercări, atât lăuntrice cât și exterioare, dar a descoperit această frază lăuntrică:

„Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.”

Această atitudine:

• taie rădăcina învinuirii,

• întoarce inima spre Dumnezeu,

• dă adevărata cunoaștere de sine.

7.3. Sfântul Paisie și omul contemporan

Sfântul Paisie sublinia adesea că omul de azi:

• are pretenții mari de la ceilalți,

• dar foarte puțină autocritică.

Spunea:

„Astăzi oamenii spun: ‘pentru toate sunt de vină ceilalți’. Dacă ar spune: ‘sunt și eu de vină’, Dumnezeu ar ajuta mai mult.”

8. Căi practice de depășire a mentalității „ceilalți sunt de vină”

8.1. Examinarea sinceră de sine

În fiecare zi să ne întrebăm:

• Care este responsabilitatea mea în ceea ce s-a întâmplat?

• Care este partea mea de vină?

• Ce aș fi putut face eu diferit?

Amintirea rugăciunii „Doamne, miluiește-mă” rupe lanțul învinuirii celorlalți.

8.2. Spovedanie cu asumarea responsabilității, nu cu justificări

În Taina Spovedaniei:

• să vorbim despre greșelile noastre,

• nu despre greșelile soțului, copiilor, părinților sau colegilor.

Adesea mergem la spovedanie și vorbim:

• despre ce fac greșit ceilalți,

• cât de mult ne rănesc,

• cât de nedreptățiți ne simțim.

Este nevoie de o schimbare de accent, de la ceilalți la noi înșine: la responsabilitatea personală.

8.3. Rugăciune pentru cei „vinovați”

Dacă simt că cineva mă nedreptățește, în loc să-l învinuiesc, să mă rog pentru el „Doamne, luminează-l și miluiește-l, precum și pe mine, păcătosul.”

Rugăciunea pentru „celălalt” topește împietrirea inimii și, treptat, încetăm să-l mai vedem pe celălalt ca pe un „dușman”.

8.4. Amintirea propriilor mele căderi

Când îmi amintesc:

• de câte ori eu am eșuat,

• de câte ori am rănit pe alții,

• de câte ori am trădat iubirea lui Dumnezeu,

• îmi vine mai greu să-i învinuiesc pe alții.

Amintirea propriilor căderi naște îngăduință și blândețe.

8.5. Cultivarea unei atitudini euharistice

Recunoștința față de Dumnezeu:

• pentru ceea ce avem,

• pentru cele bune, dar și pentru încercări,

• înlocuiește plângerea

• și odată cu ea, îndepărtează duhul învinuirii constante.

Omul care spune „Slavă lui Dumnezeu pentru toate” nu mai are timp și dispoziție să-i învinuiască necontenit pe ceilalți.

9. Sinteză teologică: de la învinuirea celorlalți la cunoașterea de sine și la har

Tendința de a învinui pe toți – Dumnezeu, familia, prietenii, societatea – pentru eșecul nostru este un simptom spiritual al lipsei de:

• cunoaștere de sine,

• smerenie,

• și asumare a responsabilității.

Sfânta Scriptură, de la Adam până la Apostoli, ne arată că mântuirea începe atunci când omul spune: „Am greșit”, nu: „E vina celuilalt”.

Părinții Bisericii învață că autoînvinovățirea este condiția prealabilă a harului. Omul care își recunoaște vina cu discernământ și smerenie deschide calea binecuvântării dumnezeiești.

A-L învinui pe Dumnezeu rupe relația de încredere cu El. Încrederea, chiar și în mijlocul încercărilor, deschide drumul luminării sufletului.

A învinui familia și societatea ne ține prizonieri în trecut și în amărăciune.

Iertarea și asumarea responsabilității personale ne eliberează în Hristos.

Adevărata măreție duhovnicească a omului nu constă în a avea întotdeauna dreptate, nici în a dovedi că ceilalți sunt vinovați, ci în:

• a-și asuma cu smerenie responsabilitatea,

• a se pocăi,

• a ierta,

• a se încrede în Dumnezeu,

• și a lupta înlăuntrul inimii sale.

Astfel, din mentalitatea „Toți sunt de vină pentru eșecul meu”, omul Bisericii trece la atitudinea „Doamne, miluiește-mă! Ajută-mă să văd propria mea responsabilitate, să-i iert pe ceilalți și să nădăjduiesc doar în Tine.” Și atunci, cu adevărat, binecuvântarea lui Dumnezeu începe să lucreze adânc în viața noastră, căci Dumnezeu găsește o inimă:

• care nu-i mai învinuiește pe ceilalți,

• care nu-L mai învinuiește pe Dumnezeu,

• ci care se predă cu smerenie și încredere voii Lui.