Cum ne apropiem de Dumnezeu

Drumul sufletului către Dumnezeu potrivit Bisericii Ortodoxe

Introducere

Sensul cel mai adânc al vieții omenești este ca omul să se apropie de Dumnezeu, să-L cunoască pe Creatorul său, să se vindece de înstrăinarea păcatului și să devină părtaș al vieții dumnezeiești. Omul nu a fost creat pentru a trăi numai biologic, social, psihologic sau moral. A fost creat pentru comuniunea cu Dumnezeu. Sufletul lui, chiar și atunci când nu conștientizează aceasta, însetează după Dumnezeu. Toate căutările cele mai profunde ale omului — setea de adevăr, iubire, pace, sens, iertare și nemurire — își află plinătatea numai în Dumnezeu.

Biserica Ortodoxă nu învață că Dumnezeu poate fi apropiat prin tehnici, metode psihologice, imaginație religioasă sau autoperfecționare individuală. De Dumnezeu ne apropiem în Hristos, în Biserica Ortodoxă, prin pocăință, rugăciune, Sfintele Taine, păzirea poruncilor, iubire, smerenie, curățirea patimilor și harul Sfântului Duh. Sursele ortodoxe rezumă viața duhovnicească drept un drum al comuniunii cu Dumnezeu, în care rugăciunea, pocăința și participarea la Tainele Bisericii sunt mijloace fundamentale de vindecare și de unire cu Hristos.

A ne apropia de Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu Se află departe din punct de vedere geografic și că noi trebuie să parcurgem o distanță. Dumnezeu este pretutindeni prezent. Distanța este duhovnicească: păcatul, iubirea de sine, mândria, nepăsarea, necredința, alipirea de patimi. Ne apropiem de Dumnezeu atunci când ne îndepărtăm de tot ceea ce întunecă inima noastră și ne deschidem ființa către harul Lui.

1. Dumnezeu S-a apropiat primul de noi

Înainte ca omul să se apropie de Dumnezeu, Dumnezeu S-a apropiat de om. Acest lucru este fundamental. Viața duhovnicească nu începe de la căutarea omenească, ci de la pogorârea dumnezeiască. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, i-a dat viață, i-a vorbit, l-a chemat, iar când omul a căzut, nu l-a părăsit. Cea mai înaltă arătare a acestei apropieri dumnezeiești este Întruparea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu.

Hristos este Dumnezeu Care a venit aproape de noi, nu doar prin cuvinte, ci luând firea omenească. S-a făcut om, a trăit printre noi, a vindecat, a învățat, S-a răstignit, a înviat, S-a înălțat la ceruri și L-a trimis pe Duhul Sfânt. Prin urmare, drumul către Dumnezeu este Hristos: „Eu sunt Calea”. Nu ne apropiem de Dumnezeu ocolindu-L pe Hristos. Ne apropiem de Dumnezeu prin Hristos, în Duhul Sfânt, către Tatăl.

Biserica Ortodoxă învață că mântuirea este comuniune cu Dumnezeu, care ajunge până la îndumnezeire, adică la participarea omului la viața dumnezeiască prin har. Sursele ortodoxe descriu îndumnezeirea ca drumul prin care credinciosul devine părtaș al vieții dumnezeiești, nu după ființă, ci după har, trăind tot mai mult în Hristos.

Prin urmare, primul pas pentru a ne apropia de Dumnezeu este să primim adevărul că El S-a apropiat mai întâi de noi. Viața duhovnicească nu este o cucerire, ci un răspuns la o chemare.

2. Sufletul se apropie de Dumnezeu prin pocăință

Pocăința este poarta apropierii de Dumnezeu. Fără pocăință, omul poate vorbi despre Dumnezeu, poate citi teologie, poate participa exterior la acte religioase, dar inima lui să rămână departe. Pocăința înseamnă schimbarea minții, întoarcere, ieșire din autoîndreptățire, mărturisirea rănii și dorința de vindecare.

Fiul risipitor se apropie de tatăl său când spune: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu”. Întoarcerea începe cu conștiința: „Am greșit”. Vameșul se apropie de Dumnezeu nu prin mari virtuți, ci printr-o inimă zdrobită: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Tâlharul se apropie de Hristos pe cruce printr-o singură frază de nădejde smerită: „Pomenește-mă, Doamne”.

Pocăința nu este deznădejde. Omul care se pocăiește nu spune: „Sunt pierdut”, ci: „Am nevoie de Dumnezeu”. Pocăința nu este vinovăție psihologică, ci mișcare către Tatăl. Sursele ortodoxe subliniază că Taina Pocăinței și a Spovedaniei este modul prin care omul înstrăinat de viața în Hristos se întoarce, se împacă cu Creatorul și cu comunitatea bisericească.

Așadar, cel care dorește să se apropie de Dumnezeu să nu înceapă din curiozitate pentru teorii înalte. Să înceapă de la: „Doamne, miluiește-mă”.

3. Rugăciunea ca vie comuniune cu Dumnezeu

Rugăciunea este ritmul respirator al sufletului. După cum trupul moare fără respirație, tot astfel și sufletul se usucă fără rugăciune. Rugăciunea nu înseamnă numai să cerem lucruri de la Dumnezeu. Înseamnă să stăm înaintea Lui, să-L slăvim, să-I mulțumim, să-I deschidem inima noastră, să cerem mila Lui și să tăcem înaintea Lui.

Biserica Ortodoxă cunoaște multe forme de rugăciune: rugăciunea liturgică, rugăciunea personală, psalmii, slujbele, Rugăciunea lui Iisus, doxologia, cererea, mulțumirea și starea tăcută a inimii. Sursele ortodoxe numesc rugăciunea mijloc de comuniune cu Dumnezeu și temelie a vieții duhovnicești; fără rugăciune, după cum spune tradiția patristică, nu există viață a duhului.

Rugăciunea însă trebuie făcută cu smerenie. Dumnezeu nu poate fi apropiat prin imaginație, pretenții sau siguranță duhovnicească de sine. Rugăciunea celui mândru devine monolog. Rugăciunea celui smerit devine întâlnire. De aceea, scurta rugăciune „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” rezumă întreaga cugetare ortodoxă: mărturisirea lui Hristos, mărturisirea nevoii și invocarea milei.

4. Ne apropiem de Dumnezeu în Sfânta Liturghie

Sfânta Liturghie este centrul Bisericii Ortodoxe. Credinciosul nu se apropie de Dumnezeu singur, ca individ izolat, ci ca mădular al Trupului lui Hristos. În Sfânta Liturghie omul nu ascultă doar cuvinte religioase. El intră în realitatea euharistică a Împărăției, unde întreaga viață este adusă lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Se dăruiește pe Sine omului.

Liturghia ne învață cum să ne apropiem de Dumnezeu: cu mulțumire, cu pocăință, cu atenție, cu iubire, cu rugăciune comună, cu ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu și cu participare la Sfânta Împărtășanie. Sursele ortodoxe arată că viața și caracterul creștinului ortodox sunt formate, hrănite și îmbogățite prin cultul Bisericii.

În Liturghie spunem: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Această frază este o întreagă cale către Dumnezeu. A mă apropia de Dumnezeu înseamnă a-I încredința lui Hristos întreaga mea viață: bucuriile mele, fricile mele, planurile mele, rănile mele, familia mea, viitorul meu, păcatul meu și moartea mea.

5. Sfânta Împărtășanie ca cea mai apropiată unire cu Hristos

Sfânta Împărtășanie este cea mai înaltă apropiere sacramentală de Dumnezeu. Credinciosul nu se apropie de Hristos doar la nivel intelectual sau emoțional, ci se împărtășește cu Trupul și Sângele Său. Sfânta Euharistie este participare reală la viața lui Hristos. Sursele ortodoxe despre viața sacramentală subliniază că Sfintele Taine, și mai ales Sfânta Euharistie, sunt mijloace centrale de unire cu Hristos și de cultivare a vieții în Dumnezeu.

Totuși, Sfânta Împărtășanie nu trebuie primită fără pregătire. Ne apropiem de Hristos „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”. Frica de Dumnezeu nu este groaza deznădejdii, ci respect, evlavie și conștiința că ne apropiem de Cel Sfânt. Credința înseamnă că nu vedem doar pâine și vin, ci primim taina Trupului și Sângelui lui Hristos. Dragostea înseamnă că nu putem să ne împărtășim cu Hristos și, în același timp, să păstrăm ură față de fratele nostru.

Sursele ortodoxe referitoare la Spovedanie și Sfânta Împărtășanie subliniază că pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie nu constă doar în post alimentar, ci și în pocăință, rugăciune, împăcare, păzirea poruncilor și vindecarea rănilor sufletești.

Prin urmare, sufletul se apropie cel mai profund de Dumnezeu atunci când se apropie de Sfântul Potir cu pocăință curată și cu dor după Hristos.

6. Păzirea poruncilor ca drum al apropierii de Dumnezeu

Hristos spune: „Dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele”. Nu ne apropiem de Dumnezeu numai prin sentimente, ci prin ascultare. Dragostea față de Dumnezeu se arată în faptă: iertare, milostenie, curăție, smerenie, adevăr, înfrânare, răbdare, dreptate și iubire față de vrăjmași.

Poruncile lui Hristos nu sunt cerințele juridice ale unui legiuitor aspru. Ele sunt îndrumări terapeutice pentru viață. Când Hristos spune „nu judecați”, ne vindecă de mândrie. Când spune „iubiți pe vrăjmașii voștri”, ne vindecă de ură. Când spune „fericiți cei curați cu inima”, ne arată că curăția este vedere a lui Dumnezeu.

Mulți caută să se apropie de Dumnezeu prin experiențe interioare, dar neglijează poruncile. Aceasta este o înșelare. Biserica Ortodoxă nu separă viața mistică de viața morală. Omul care se roagă cu adevărat devine mai smerit, mai milostiv și mai autentic. Dacă „spiritualitatea” noastră nu naște iubire, atunci ea nu ne apropie de Dumnezeu.

7. Smerenia ca condiție fundamentală

De Dumnezeu ne putem apropia numai prin smerenie. Omul mândru poate vorbi despre Dumnezeu, dar nu-L cunoaște. Mândria închide inima, deoarece omul devine plin de sine însuși. Smerenia face loc lui Dumnezeu.

Smerenia nu înseamnă să mă urăsc pe mine însumi sau să neg darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu. Înseamnă să cunosc că toate sunt dar, că fără Dumnezeu nu pot trăi duhovnicește și că am nevoie de milă. Cel smerit nu deznădăjduiește din cauza slăbiciunii sale, pentru că se încrede în mila lui Dumnezeu.

Părinții Bisericii consideră smerenia temelia tuturor virtuților. Sfântul Isaac Sirul învață că smerenia este veșmântul dumnezeirii, deoarece Hristos L-a descoperit pe Dumnezeu prin smerita Sa pogorâre. Sfântul Ioan Scărarul vede smerenia ca pe un har fără nume, pe care îl cunosc doar cei care l-au gustat.

Cu cât omul se smerește mai mult, cu atât Dumnezeu îi devine mai apropiat. Nu pentru că Dumnezeu ar dori să ne vadă umiliți, ci pentru că numai inima smerită poate primi iubirea fără a o transforma în idolatrie de sine.

8. Curăția inimii

Hristos spune: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Vederea lui Dumnezeu este legată de curăție. Nu doar de curăția trupească, ci și de curăția inimii: eliberarea de ură, răutate, fățărnicie, împătimire, iubire de sine și de întinările gândurilor.

Inima omului seamănă cu o oglindă. Când este întunecată de patimi, nu reflectă lumina lui Dumnezeu. Când este curățită prin pocăință, rugăciune, post, spovedanie și iubire, atunci devine receptivă la har. Curăția nu este perfecțiune moralistă, ci unificarea inimii în jurul lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Teologul subliniază că omul trebuie mai întâi să se curățească pentru a putea teologhisi. Cunoașterea lui Dumnezeu nu este simplă informație intelectuală. Ea este rodul unei inimi curate. De aceea Biserica Ortodoxă vorbește despre curățire, luminare și îndumnezeire ca despre etapele drumului duhovnicesc.

9. Nevoința: postul, înfrânarea, privegherea și tăcerea

Ne apropiem de Dumnezeu și prin nevoință. Nevoința nu este dispreț față de viață, ci vindecarea iubirii de sine. Omul care este rob al dorințelor sale se roagă cu greu. Mintea i se risipește, inima i se îngreuiază, iar trupul ajunge să-l stăpânească. Nevoința eliberează.

Postul ne învață că nu trăim numai cu pâine. Înfrânarea ne învață să spunem „nu” patimilor. Privegherea ne învață să-L căutăm pe Dumnezeu dincolo de confort. Tăcerea ne învață să ascultăm. Milostenia ne învață să nu fim centrul lumii.

Sursele ortodoxe despre viața duhovnicească leagă drumul către Dumnezeu de nevoință, rugăciune și participarea la Sfintele Taine, nu ca acte de autoperfecționare, ci ca mijloace de împreună-lucrare cu harul lui Dumnezeu.

Nevoința fără smerenie devine asprime. Nevoința fără iubire devine fariseism. Nevoința în Biserica Ortodoxă este vindecătoare, nu egocentrică.

10. Iubirea față de aproapele ca drum către Dumnezeu

Nu putem să ne apropiem de Dumnezeu ocolindu-l pe aproapele. Apostolul Ioan spune că cel care nu îl iubește pe fratele său, pe care îl vede, nu poate să-L iubească pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede. Iubirea față de aproapele este locul concret al întâlnirii cu Dumnezeu.

Mulți caută experiențe mistice, dar nu iartă. Vor rugăciune, dar păstrează resentimente. Vor Sfânta Împărtășanie, dar îl disprețuiesc pe cel sărac. Vor să-L simtă pe Dumnezeu, dar rănesc omul de lângă ei. Aceasta este o contradicție duhovnicească.

De Dumnezeu ne apropiem în comuniunea euharistică, dar și în chipul celui care suferă. Hristos Se identifică cu cel flămând, cu străinul, cu bolnavul și cu cel întemnițat. Milostenia, ospitalitatea, iertarea, blândețea și slujirea sunt căi către Dumnezeu.

Iubirea nu este doar un sentiment. Este o lucrare jertfelnică. A iubi înseamnă a ieși din propriul ego, a purta poveri, a ierta, a ajuta, a te ruga și a răbda. Când sufletul învață să iubească, devine înrudit cu Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu este iubire”.

11. Călăuzirea duhovnicească

Drumul către Dumnezeu are nevoie de discernământ. Omul se poate înșela. Poate considera patima sa drept iluminare dumnezeiască, dorința sa drept voia lui Dumnezeu, aroganța sa drept râvnă, iar lașitatea sa drept smerenie. De aceea, Biserica Ortodoxă acordă o mare importanță părintelui duhovnicesc, călăuzirii bisericești și ascultării însoțite de discernământ.

Părintele duhovnicesc nu este un înlocuitor al lui Dumnezeu și nici stăpânul vieții noastre. El este martor al înțelepciunii Bisericii, însoțitor de drum, vindecător și călăuzitor. El ajută sufletul să deosebească lumina de înșelare. Spovedania și sfatul duhovnicesc sunt mijloace de mare preț, deoarece omul, lăsat singur, își justifică foarte ușor propriile greșeli.

Sursele ortodoxe despre Taina Spovedaniei explică faptul că pocăința nu este o absolvire juridică, ci reașezarea omului în viața Bisericii, vindecarea bolii sufletești și reînnoirea vieții primite la Botez.

12. Studiul Cuvântului lui Dumnezeu și al Sfinților Părinți

Ne apropiem de Dumnezeu și prin studiul Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți. Nu însă ca pe o informație rece, ci ca pe o hrană a sufletului. Scriptura nu este doar o carte istorică sau literară. Ea este Cuvântul lui Dumnezeu în Biserică. Părinții nu sunt doar autori teoretici, ci oameni luminați de har.

Studiul trebuie făcut cu rugăciune, smerenie și cuget bisericesc. Cel mândru studiază și se umflă de mândrie. Cel smerit studiază și se pocăiește. Scopul studiului nu este să câștigăm dispute, ci să-L cunoaștem pe Hristos.

Biserica Ortodoxă leagă adevărul de rugăciune și de curăția inimii. Sursele ortodoxe arată că credința ortodoxă este o credință liturgică, întemeiată pe Scriptură și pe viața liturgică istorică a Bisericii și că adevărurile credinței se descoperă unei minți care se roagă și unei inimi curate.

13. Răbdarea în suferință și sub cruce

Ne apropiem de Dumnezeu nu numai atunci când toate merg bine, ci și în suferință. Crucea poate deveni loc de întâlnire cu Dumnezeu dacă o purtăm cu credință, pocăință și nădejde. Suferința, prin ea însăși, nu mântuiește. Ea poate chiar să împietrească omul. Însă atunci când este oferită lui Hristos, devine cale a smereniei și a unei comuniuni mai adânci cu El.

Hristos nu ne-a chemat la o viață fără cruce. El a spus: „Să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”. Crucea fiecăruia poate fi boala, nedreptatea, singurătatea, doliul, eșecul, ispita, răbdarea unui om dificil sau lupta cu o anumită patimă. Când omul nu cârtește, ci spune: „Doamne, rămâi cu mine”, atunci suferința se transformă în rugăciune.

Sfinții s-au apropiat de Dumnezeu nu pentru că nu au suferit, ci pentru că în mijlocul suferinței nu s-au îndepărtat de Hristos.

14. Mulțumirea și slăvirea lui Dumnezeu

Unul dintre cele mai profunde moduri de a ne apropia de Dumnezeu este mulțumirea. Omul care mulțumește vede viața ca pe un dar. Cel nemulțumitor trăiește permanent cu sentimentul lipsei, al nedreptății și al plângerii. Mulțumirea vindecă murmurarea.

În Sfânta Liturghie, întreaga Biserică devine Euharistie, adică mulțumire. Îi oferim lui Dumnezeu darurile Sale și Îl primim pe Hristos. Această atitudine euharistică trebuie să continue și în afara bisericii. Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru ziua de astăzi, pentru pâinea cea de toate zilele, pentru oameni, pentru iertare, pentru darurile mici și chiar pentru încercări.

Omul care mulțumește se apropie de Dumnezeu, deoarece recunoaște prezența Lui. Cârtirea întunecă. Slăvirea luminează.

15. Sufletul se apropie de Dumnezeu atunci când se îndepărtează de patimi

Nu putem să ne apropiem de Dumnezeu și, în același timp, să hrănim în mod conștient patimile noastre. Dumnezeu îl primește pe păcătos, dar nu și alipirea nepocăită de păcat. Hristos vindecă, dar omul trebuie să dorească să fie vindecat.

Patimi precum mândria, iubirea de plăceri, iubirea de bani, resentimentul, osândirea aproapelui, invidia și nepăsarea duhovnicească creează întuneric. Sufletul care trăiește în acestea își pierde simțirea lui Dumnezeu. Nu pentru că Dumnezeu pleacă, ci pentru că inima se închide.

Vindecarea duhovnicească este treptată. Patimile nu sunt biruite printr-o singură hotărâre. Este nevoie de rugăciune, spovedanie, post, atenție la gânduri, evitarea prilejurilor de păcat și cultivarea virtuților opuse. Cel mândru se vindecă prin smerenie. Cel iubitor de bani prin milostenie. Cel ranchiunos prin iertare. Cel desfrânat prin înfrânare. Cel nepăsător prin statornicie în rânduiala duhovnicească.

16. Modalități practice de a ne apropia de Dumnezeu

• În primul rând, să începem și să încheiem fiecare zi cu rugăciune. Chiar puțină, dar constantă.

• În al doilea rând, să rostim cât mai des Rugăciunea lui Iisus:

  „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”.

• În al treilea rând, să participăm la Sfânta Liturghie nu ca spectatori, ci cu atenție și pocăință.

• În al patrulea rând, să ne apropiem de Sfânta Împărtășanie cu pregătire, binecuvântare și conștiință curată.

• În al cincilea rând, să ne spovedim nu formal, ci sincer și profund.

• În al șaselea rând, să citim zilnic câte puțin din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți.

• În al șaptelea rând, să iertăm repede și să nu păstrăm resentimente.

• În al optulea rând, să facem milostenie, chiar și mică, dar din inimă.

• În al nouălea rând, să ne păzim simțurile și gândurile.

• În al zecelea rând, să căutăm îndrumare duhovnicească.

• În al unsprezecelea rând, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate.

• În al doisprezecelea rând, să nu deznădăjduim atunci când cădem, ci să ne ridicăm prin pocăință.

  
  

17. Scopul: nu doar să ne apropiem, ci să ne unim cu Dumnezeu

Biserica Ortodoxă nu reduce viața duhovnicească la o simplă îmbunătățire morală. Scopul este îndumnezeirea. Adică omul să devină părtaș al vieții dumnezeiești prin har. Nu să devină Dumnezeu după fire, ci să fie luminat, sfințit, transfigurat și să trăiască în Hristos. Acesta este scopul ultim al rugăciunii, al Sfintelor Taine, al nevoinței și al iubirii.

Ne apropiem de Dumnezeu pentru a deveni ai Lui. Și cu cât devenim mai mult ai Lui, cu atât devenim mai adevărat oameni. Pentru că omul se găsește pe sine însuși numai atunci când Îl găsește pe Dumnezeu.

Concluzie

Cum ne apropiem de Dumnezeu?

Ne apropiem de El prin Hristos, în Biserica Ortodoxă, prin pocăință, rugăciune, Sfânta Liturghie, Sfânta Împărtășanie, Spovedanie, păzirea poruncilor, smerenie, curăția inimii, nevoință, iubire față de aproapele, călăuzire duhovnicească și mulțumire.

Sufletul se apropie de Dumnezeu atunci când încetează să se mai învârtă în jurul propriei persoane și se întoarce către Hristos. Când, în loc de autoîndreptățire, cere milă. Când, în loc de resentiment, alege iertarea. Când, în loc de nepăsare, alege rugăciunea. Când, în loc de păcat, alege pocăința. Când, în loc de frică, alege încrederea.

Dumnezeu nu este departe. Inima noastră este adesea departe. Iar întreaga viață duhovnicească nu este altceva decât întoarcerea inimii la Dumnezeu.

Doamne Iisuse Hristoase, învață-ne să ne apropiem de Tine cu pocăință, să Te căutăm cu inimă curată, să ne împărtășim cu Tine cu frică de Dumnezeu, credință și dragoste, și să trăim întreaga noastră viață ca pe un drum către Împărăția Ta. Amin.