Judecarea aproapelui și clevetirea clericilor: marile păcate

Introducere

Printre cele mai subtile, dar și cele mai distrugătoare patimi ale vieții duhovnicești se află judecarea aproapelui. Ea nu pare întotdeauna un păcat mare, deoarece se ascunde adesea sub pretextul „adevărului”, al „dreptății”, al „indignării” sau chiar al unei pretinse evlavii. Omul care judecă pe altul adesea nu consideră că păcătuiește; el crede că doar observă, apreciază, comentează, mustră sau descoperă ceva. Însă, în adânc, judecarea aproapelui este o răpire a tronului lui Dumnezeu, deoarece omul se face judecător al fratelui său.

O formă și mai gravă a judecării este clevetirea clericilor, adică vorbirea de rău, defăimarea, expunerea publică sau ascunsă spre rușinare, disprețul și judecata pătimașă a slujitorilor Bisericii. Biserica Ortodoxă nu învață că preoții sunt fără de păcat. Nici nu anulează nevoia de responsabilitate canonică, ordine bisericească și discernământ duhovnicesc. Dar una este abordarea responsabilă, smerită și canonică a unor probleme serioase, și alta este clevetirea pătimașă a clericilor, care otrăvește sufletul, îi smintește pe cei slabi și rănește Trupul Bisericii.

1. Ce este judecarea aproapelui?

Judecarea aproapelui nu este simpla deosebire a binelui de rău. Discernământul este o virtute. Creștinul are datoria să deosebească adevărul de înșelare, virtutea de păcat, lumina de întuneric. Însă una este discernământul și alta este osândirea.

Judecarea aproapelui apare atunci când nu mă limitez să deosebesc o faptă ca fiind rea, ci condamn persoana. Când iau locul lui Dumnezeu și mă pronunț asupra inimii, motivelor, stării finale și mântuirii celuilalt. Când limba mea devine tribunal, când gândul meu devine tron al mândriei, când inima mea se bucură de căderea fratelui.

Hristos a spus limpede: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”. El nu ne interzice discernământul. Ne interzice condamnarea persoanei. Pentru că numai Dumnezeu cunoaște inima. Numai Dumnezeu cunoaște istoria omului, rănile lui, neștiința lui, lupta lui, pocăința lui și ultima clipă a sufletului său.

Apostolul Pavel spune: „Cine ești tu, ca să judeci pe sluga altuia?” Aproapele nu este robul meu, ca eu să-l judec. El este robul lui Dumnezeu. Înaintea propriului său Stăpân stă sau cade.

2. De ce judecarea aproapelui este un păcat atât de mare?

Judecarea aproapelui este un păcat mare din multe motive.

În primul rând, pentru că se naște din mândrie. Cel care judecă se consideră mai presus decât celălalt. Chiar dacă nu o spune, o sugerează. Judecarea este o autoîndreptățire ascunsă.

În al doilea rând, pentru că întunecă mintea. Când omul se ocupă mereu de greșelile altora, își pierde atenția lăuntrică. În loc să-și vadă propriile patimi, devine observator al căderilor străine.

În al treilea rând, pentru că stinge iubirea. Omul care judecă nu îl vede pe aproapele ca pe un frate, ci ca pe un obiect de comentariu. Inima lui se împietrește.

În al patrulea rând, pentru că își însușește lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu este singurul Judecător. Când eu îl condamn pe celălalt, mă urc pe un tron care nu-mi aparține.

În al cincilea rând, pentru că îl vătămează și pe cel care ascultă. Clevetirea murdărește două suflete: pe al celui care vorbește și pe al celui care ascultă. Unul păcătuiește cu limba, celălalt cu auzul și cu consimțirea.

De aceea, Sfinții Părinți consideră judecarea aproapelui una dintre cele mai înfricoșătoare răni duhovnicești.

3. Judecarea aproapelui și pilda Vameșului și a Fariseului

Pilda Vameșului și a Fariseului este fundamentală pentru înțelegerea judecării aproapelui. Fariseul nu este osândit pentru că postea, se ruga sau dădea zeciuială. Acestea sunt lucruri bune. Este osândit pentru că șia transformat virtutea în mândrie și rugăciunea în judecată.

El a spus: „Nu sunt ca ceilalți oameni… sau ca acest vameș”. În acel moment nu se ruga lui Dumnezeu; se admira pe sine și îl condamna pe celălalt.

Vameșul, dimpotrivă, nu avea virtuți de prezentat. Avea însă inimă zdrobită. Nu se uita la Fariseu. Nu se compara. Nu se îndreptățea pe sine. Spunea doar: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.

Și Hristos spune că Vameșul s-a coborât mai îndreptat la casa sa. Pilda arată că judecarea aproapelui poate anula virtuți exterioare, în timp ce smerenia poate deschide ușa milei.

4. Ce este clevetirea clericilor?

Clevetirea clericilor este judecarea, vorbirea de rău, defăimarea, calomnia sau atacul pătimaș împotriva slujitorilor Bisericii: diaconi, preoți, episcopi. Ea nu se referă doar la minciună. Chiar și atunci când un lucru are un element real, răspândirea pătimașă, expunerea publică spre rușinare, bucuria răutăcioasă, disprețul și provocarea smintelii pot deveni păcat greu.

Clericul este om, are slăbiciuni, ispite, osteneli, răni și limite. Însă nu încetează să poarte harul preoției. Preoția nu este o realizare personală a clericului, ci darul lui Dumnezeu pentru Biserică. Preotul nu săvârșește Tainele pentru că este personal desăvârșit, ci pentru că harul lui Dumnezeu lucrează în Biserică.

Clevetirea clericilor este gravă pentru că nu rănește doar o persoană. Ea rănește încrederea credincioșilor în Biserică, îi smintește pe cei slabi, cultivă dispreț față de Sfintele Taine, creează tabere, dezbinări, răceală și răzvrătire.

5. Preotul ca slujitor al lui Dumnezeu

Preotul se află în viața credinciosului de la naștere până la adormire. Binecuvântează copilul. Botează. Mirunge. Săvârșește Sfânta Liturghie. Oferă Trupul și Sângele lui Hristos. Ascultă spovedania. Citește rugăciunea de dezlegare. Încununează căsătoria. Binecuvântează casa. Se roagă în boală. Îl însoțește pe credincios pe ultimul său drum.

Aceasta nu înseamnă că preotul trebuie adorat sau considerat infailibil. Înseamnă că slujirea lui trebuie cinstită. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește cu cutremur despre preoție, deoarece preotul slujește Taine pe care nici îngerii nu le săvârșesc. La Sfânta Liturghie el stă înaintea Sfintei Mese și invocă pe Duhul Sfânt.

Dacă credinciosul îl respectă pe medicul care vindecă trupul, cu cât mai mult trebuie să-l respecte pe slujitorul duhovnicesc care slujește Tainele mântuirii? Dacă respectă judecătorul, profesorul, conducătorul, cu cât mai mult trebuie să-l respecte pe cel care stă înaintea lui Dumnezeu și se roagă pentru popor?

6. Păcătoșenia clericului și validitatea Sfintelor Taine

O problemă teologică serioasă este aceasta: dacă preotul este păcătos, sunt valide Tainele pe care le săvârșește? Biserica Ortodoxă răspunde că Sfintele Taine nu depind de sfințenia personală a clericului, ci de harul lui Dumnezeu și de ordinea bisericească.

Desigur, clericul este chemat la sfințenie, curăție, pocăință și frică de Dumnezeu. Nevrednicia slujitorului este o povară înfricoșătoare pentru el însuși. Însă harul lui Dumnezeu nu devine prizonierul slăbiciunii omenești. Dacă Tainele ar depinde de desăvârșirea clericului, nimeni nu ar putea fi sigur de nimic.

Credinciosul nu se împărtășește de virtutea preotului; se împărtășește cu Trupul și Sângele lui Hristos. Nu este botezat în numele preotului; este botezat în numele Sfintei Treimi. Nu primește iertare printr-o putere omenească; primește mila lui Dumnezeu prin Biserică.

Această distincție protejează poporul de două primejdii: de clericalismul care divinizează persoana clericului și de disprețul care anulează harul preoției din pricina slăbiciunilor omenești.

7. Una este mustrarea, alta este clevetirea clericilor

Biserica Ortodoxă nu învață toleranța oarbă față de abateri grave. Există situații în care o problemă reală trebuie raportată autorității bisericești canonice. Există cazuri de abuz, erezie, comportament scandalos sau încălcări grave care cer o abordare responsabilă. Tăcerea, în asemenea cazuri, poate deveni complicitate.

Însă raportarea canonică responsabilă se deosebește radical de clevetirea clericilor.

Raportarea canonică se face cu durere, smerenie, exactitate, iubire față de Biserică și fără dorința de a expune pe cineva rușinii publice. Clevetirea clericilor se face cu mânie, bucurie răutăcioasă, zvonuri, exagerare, răspândire, partizanat și patimă.

Prima caută vindecarea. A doua caută victoria.

Prima respectă ordinea bisericească. A doua ridică un tribunal popular.

Prima suferă pentru rană. A doua se hrănește din scandal.

Prin urmare, atunci când există o problemă serioasă, credinciosul nu trebuie să o transforme în bârfă, răzbunare socială sau lapidare publică. Trebuie să acționeze cu rugăciune, dovezi, respect și pe cale canonică.

8. Clevetirea clericilor ca rană a parohiei

O parohie poate fi distrusă nu numai de prigoane exterioare, ci și de clevetire lăuntrică. Când începe suspiciunea, vorbirea pe la spate, răspândirea zvonurilor și formarea taberelor, atunci comunitatea euharistică este otrăvită.

Clevetirea clericilor, de obicei, nu rămâne singură. Aduce cu ea neascultare, răceală, facțiuni, îndepărtare de Sfintele Taine, contestarea fiecărei mișcări pastorale și amestecarea criteriilor lumești în viața bisericească.

Când credinciosul îl vede pe preot doar ca administrator, angajat, președinte, executant al voilor altora sau persoană supusă unei evaluări continue, atunci se pierde taina preoției. Parohia devine asociație. Sfânta Liturghie devine obicei. Biserica devine loc al conflictelor sociale.

Biserica Ortodoxă însă nu este o asociație de interese. Este Trupul lui Hristos. Iar cel care rănește unitatea bisericească prin judecată și clevetirea clericilor trebuie să înțeleagă că nu se joacă cu lucruri omenești, ci cu foc duhovnicesc.

9. De ce judecă oamenii?

Judecarea se naște din multe rădăcini.

Din mândrie: „Eu știu mai bine”.

Din invidie: „Nu suport ca altul să fie cinstit”.

Din egoism rănit: „Nu s-a făcut voia mea”.

Din trândăvie: când mintea nu are rugăciune, se umple de comentarii.

Din lipsa cunoașterii de sine: cel care nu-și vede propriile patimi le vede mereu pe ale altora.

Din insuflare demonică: cel viclean vrea să destrame iubirea și unitatea.

Din zel fals: omul crede că luptă pentru Biserică, dar, în realitate, luptă pătimaș împotriva unor persoane.

Vindecarea începe atunci când omul încetează să-și justifice judecata și mărturisește: „Limba mea s-a îmbolnăvit, inima mea s-a împietrit, mintea mea s-a întunecat”.

10. Diferența dintre adevăr și clevetire

Mulți spun: „Dar eu spun adevărul”. Însă nu este suficient ca un lucru să fie adevărat pentru ca el să trebuiască spus. Adevărul fără iubire poate deveni cuțit. Adevărul fără discernământ poate deveni sminteală. Adevărul fără smerenie poate deveni mândrie.

Înainte de a vorbi despre greșeala altuia, trebuie să mă întreb:

• Spun din iubire sau din mânie?

• Vreau vindecare sau expunere spre rușinare?

• Este necesar să fie spus?

• Sunt eu persoana potrivită să spun acest lucru?

• Îl spun persoanei potrivite sau îl răspândesc?

• M-am rugat pentru cel pe care îl acuz?

• Sufăr sau mă bucur că am găsit un prilej?

Dacă nu există iubire, discernământ și necesitate, tăcerea este adesea mai sfântă decât „adevărul” nostru.

11. Primejdia duhovnicească a acuzatorului „pretins evlavios”

Unul dintre cele mai periculoase fenomene este acuzatorul pretins evlavios. Acesta nu apare ca dușman al Bisericii, ci ca apărător al ei. Vorbește despre tradiție, ordine, adevăr și Ortodoxie, dar felul lui de a vorbi este plin de mânie, dispreț, mândrie și asprime.

Părinții ne învață că adevărul lui Hristos nu se desparte de ethosul lui Hristos. Nu pot apăra adevărul cu ură. Nu pot proteja Biserica distrugând iubirea. Nu pot lupta împotriva înșelării cu patimă și să cred că slujesc Duhului Adevărului.

Hristos a mustrat aspru fățărnicia, dar a plâns pentru Ierusalim. Mustrarea pastorală adevărată doare. Judecarea pătimașă se bucură de căderea celuilalt.

12. Cum se vindecă judecarea aproapelui?

Vindecarea judecării aproapelui cere nevoință duhovnicească.

În primul rând, prin osândirea de sine. Nu prin vinovăție bolnăvicioasă, ci prin conștientizarea lucidă a propriilor patimi. Când îmi văd propriile răni, nu mă grăbesc să-l condamn pe celălalt.

În al doilea rând, prin rugăciune pentru cel care mă smintește. Nu poți judeca ușor pe cel pentru care te rogi cu lacrimi.

În al treilea rând, prin tăcere. Tăcerea este medicament pentru limbă. Când inima fierbe, limba trebuie legată cu rugăciune.

În al patrulea rând, prin spovedanie. Judecarea aproapelui trebuie mărturisită ca păcat, nu justificată ca adevăr.

În al cincilea rând, prin pomenirea morții. Când îmi amintesc că voi sta înaintea lui Dumnezeu, încetez să joc rolul de judecător al altora.

În al șaselea rând, prin iubire. Iubirea acoperă, vindecă, se roagă, îndreaptă cu smerenie și nu expune spre rușinare.

13. Cum trebuie să ne raportăm la clerici?

Credinciosul trebuie să se raporteze la clerici cu respect, rugăciune, discernământ și cuget bisericesc.

Să se roage pentru preotul său. Preotul primește multe ispite, osteneli, presiuni, necazuri, defăimări și poveri ale sufletelor.

Să nu-l divinizeze. Clericul este om și are nevoie de pocăință.

Să nu-l disprețuiască. El poartă har și slujire care nu sunt ale lui, ci ale Bisericii.

Să nu răspândească zvonuri. Ceea ce nu poate fi spus cu responsabilitate și iubire pe calea bisericească potrivită nu trebuie să devină discuție de cafenea.

Să deosebească slăbiciunea omenească de preoție. Poate că cineva nu se simte odihnit de caracterul unui anumit cleric, dar nu este îndreptățit să disprețuiască preoția.

Să caute ajutor canonic atunci când există o problemă serioasă, dar fără patimă și fără expunere publică spre rușinare.

14. Judecarea aproapelui ca piedică în calea Sfintei Împărtășanii

Sfânta Împărtășanie este Taina unirii cu Hristos și cu frații. Cum poate omul să se împărtășească cu Hristos, în timp ce păstrează în sine ură, judecată, dispreț și vorbire de rău?

Apostolul Pavel avertizează asupra împărtășirii cu nevrednicie din Sfânta Euharistie. Nevrednicia nu înseamnă că trebuie să fim desăvârșiți, căci atunci nimeni nu s-ar împărtăși. Înseamnă că trebuie să ne apropiem cu pocăință. Dacă păstrez în mod conștient judecarea aproapelui și nu vreau să mă pocăiesc, atunci inima mea este închisă.

Înainte de a ne apropia de Potir, Biserica ne cheamă să ne împăcăm, să iertăm, să ne curățim limba și inima. Hristos nu Se desparte de Trupul Său. Nu pot spune că Îl iubesc pe Hristos și, în același timp, să sfâșii mădularele Lui cu limba.

15. Îndemn duhovnicesc

Fratele meu, dacă îl vezi pe celălalt căzând, nu-l judeca. Roagă-te. Dacă poți ajuta cu smerenie, ajută. Dacă nu poți, taci. Nu deveni o a doua rană peste rana lui.

Dacă vezi un cleric având slăbiciuni, nu uita că și el este luptat. Roagă-te pentru el. Dacă există o problemă serioasă, urmează calea bisericească. Dar nu-ți murdări sufletul prin clevetirea clericilor.

Dacă ai căzut în judecarea aproapelui, nu deznădăjdui. Pocăiește-te. Spovedește-te. Cere-I lui Dumnezeu săți vindece limba, mintea și inima. Învață să spui: „Doamne, dăruiește-mi să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu”.

Concluzie

Judecarea aproapelui și clevetirea clericilor sunt păcate mari, deoarece rănesc iubirea, întunecă mintea, nasc mândrie, destramă unitatea bisericească și îl transformă pe om din păcătos pocăit în judecător aspru.

Biserica Ortodoxă nu ne cheamă să fim lipsiți de discernământ, nici să tolerăm nedreptatea sau înșelarea. Însă ne cheamă să discernem fără mândrie, să mustrăm fără ură, să vindecăm fără expunere spre rușinare și să protejăm Biserica fără să distrugem iubirea.

Adevărata viață duhovnicească începe atunci când încetez să privesc mereu greșelile altora și încep să-mi văd propria inimă. Când limba mea devine rugăciune, nu cuțit. Când gândul meu devine milă, nu tribunal. Când, în loc să-l judec pe fratele meu, spun:

Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul.

Păzește-mă de judecarea aproapelui.

Dă-mi inimă smerită, limbă curată și minte luminată.

Și învață-mă să acopăr cu iubire, să îndrept cu discernământ și să mă rog pentru toți. Amin.