Cuvânt la Nașterea Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria

Prolog

Părinții numesc această sărbătoare „începutul sărbătorilor”, pentru că ea deschide iconomia mântuirii „după Lege și umbre”, conducându-ne de la literă la Duh (cf. Rom 7,6). Nașterea Născătoarei de Dumnezeu se află ca un hotar între cele vechi și cele noi: este preludiul Întrupării Cuvântului și începutul descoperirii adevărului (cf. In 1,17).

1. Sensul teologic al sărbătorii

„Hristos este sfârșitul Legii” (Rom 10,4) – nu prin desființare, ci prin împlinire. Nașterea Preasfintei Fecioare arată că Dumnezeu pregătește în istorie un „templu viu”, Pururea Fecioara, prin care Cel fără de început Se va sălășlui între noi. Sărbătoarea arată intrarea harului: cele vechi se retrag, prefigurările cedează locul adevărului, iar firea omenească este înnoită în Theotokos.

2. Fecioara ca „hotar” între Lege și Har

Părinții o numesc pe Născătoarea de Dumnezeu „podul ce îi trece pe cei de pe pământ la cer.” În ea, omenirea se oferă nepătată și este primită de Dumnezeu. Nașterea ei dintr-un pântece sterp (Ana) preînchipuie zămislirea lui Hristos de la Duhul Sfânt: harul depășește legile firii fără a le distruge; le vindecă și le înnoiește.

3. Economia chenotică

„Cuvântul S-a făcut trup” (In 1,14). Chenoza începe văzut cu pregătirea firii asumate: Maria oferă din sângele ei neprihănit „lutul fecioresc” din care Noul Adam plăsmuiește vindecarea stricăciunii. Ceea ce era cu neputință pentru Lege (Rom 8,3) devine posibil în Preasfânta: încă din începutul ființei ei, firea omenească primește „început de îndumnezeire.”

4. Prefigurări și tipuri

Biserica recunoaște în Născătoarea de Dumnezeu „Chivotul sfințirii” (Ps 132/131), „Tronul Heruvimic”, „Poarta Domnului” (Ez 44,2), „Scara lui Iacov” (Fac 28), și „Toiagul lui Aaron care a odrăslit” (Num 17). Toate tipurile se adună în Persoana ei: locul, timpul și trupul devin loc de îndumnezeire și arătare dumnezeiască.

5. Ioachim și Ana: vindecarea sterpiciunii

Amara întristare a drepților fără copii se preschimbă în dans (Ps 30/29,11–12). Sterpăciunea se dezleagă ca semn al slăbiciunii omenești; rugăciunea aduce rod, iar „pomul neroditor” devine „rai al gândurilor”, aducând pe Pruncul lui Dumnezeu. Biserica cinstește pe părinții Născătoarei de Dumnezeu ca tămăduitori ai necredinței noastre: unde nădejdea omenească a eșuat, harul a biruit.

6. Mărturia liturgică

Apoliticon-ul sărbătorii vestește: „Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare, bucurie a vestit la toată lumea…” Bucuria nu este psihologică, ci soteriologică; ea izvorăște din „răsăritul mântuirii” care se ridică din pântecele Fecioarei. Condacul adaugă tâlcuirea: „Ioachim și Ana din ocară nerodirii s-au izbăvit…” – taina se descoperă în experiența vie a Bisericii.

7. Mărturii patristice

• Sf. Ioan Damaschin: Născătoarea de Dumnezeu este „hotarul dintre Dumnezeu și zidire”, căci în ea cele despărțite se unesc neamestecat (Omilii la Adormire).

• Sf. Andrei Criteanul: „Astăzi este începutul mântuirii…” – Nașterea Mariei este cu adevărat începutul tainelor lui Hristos, unde umbra trece în adevăr (Omilie la Nașterea Născătoarei de Dumnezeu).

• Sf. Grigorie Palama: Fecioara a fost „curățită mai înainte de zămislire și a rămas pururea Fecioară după naștere,” după cum se cuvenea Tainei Întrupării (Omilie la Intrare).

• Sf. Gherman al Constantinopolului: Născătoarea de Dumnezeu este „Chivotul sfințit” în care Cel Nepătruns își află odihna; ea este „templul Duhului Sfânt” (Omilii mariologice).

  
  

8. Aplicație pastorală

Această sărbătoare ne cheamă pe toți să aducem „cuvânt și cinste” Maicii Cuvântului.

• Părinții: să imite credința lui Ioachim și Ana.

• Fecioarele: să iubească dubla necorupere a sufletului și a trupului.

• Soții: să aducă „slujire duhovnicească” prin curăția vieții lor.

• Toți: să intre „cu fecioarele” în Sfânta Sfintelor, unde Fecioara este hrănită de Cuvântul și, prin Fiul ei, hrănește lumea.

9. Concluzie

„Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi” (2 Cor 5,17). Nașterea Născătoarei de Dumnezeu este prima suflare a noii creații. În ea, firea își recapătă frumusețea dintâi; femeia, cândva pricină a căderii, devine pârgă a mântuirii; iar lumea îmbătrânită se înnoiește. Prin ea, harul a umbrit lumea; prin ea, Cel Nepătruns a fost cuprins; prin ea, Duhul a sfințit omenirea.

„Să se bucure astăzi toată făptura… că Domnul a miluit poporul Său. ”Mama noastră s-a născut – mântuirea și așteptarea neamurilor.”

Lui Hristos, Care S-a întrupat din ea, împreună cu Tatăl și Duhul Sfânt, slavă în veci.

Amin.